Cărțile, teatrele și filmele lunii iunie

Am întârziat mult de data aceasta, dar încerc să-mi găsesc circumstanțe atenuante – cum ar fi cifra în plus care s-a adăugat la vârsta mea, căldura insuportabilă de afară sau nevoia tot mai acută de a sta departe de taste și de expunerea la / pe internet. Mi-am pus chiar întrebarea, așa cum mi s-a întâmplat și cu articolele de călătorie, ce rost are să mai vin și eu cu încă o părere sau recomandare printre atâtea altele, poate mai avizate sau mai bine documentate. După aproape zece ani de blogging și scris, încă mă sperie libertatea de exprimare pe care și-o poate lua oricine pe internet, fie că e pregătit sau nu pe un anumit subiect, bine intenționat sau rău intenționat, încrezător sau timid, cult sau idiot. Și pentru că veni vorba despre cultură, hai mai bine să trec la subiectul acestui articol și să împărtășesc cu tine experiențele interesante pe care le-am trăit luna trecută, prin teatru, literatură și film. Nu mă pot plânge, am avut iarăși o perioadă plină.

Trebuie să-ți spun mai întâi că toată luna iunie m-a bântuit un citat dintr-o carte pe care am recomandat-o cu altă ocazie:

„a reflecta asupra tragediei altcuiva este una dintre cele mai plăcute îndeletniciri”


Fiica ceasornicarului, de Kate Morton

Dacă ne uităm la subiectul majorității pieselor de teatru de succes, dacă analizam despre ce e vorba în filmele pe care le vedem premiate sau în cărțile pe care le citim cu entuziasm, ne dăm seama că avem un apetit grozav pentru tragedie, pentru suferință, pentru aspectele cele mai întunecate ale unor destine nefericite sau ratate. Spre final de lună, Alex îmi spunea că e dispus să dea oricât pe niște bilete la o comedie bună. Și chiar dacă am fost încântată de aproape tot ce am văzut sau citit, l-am înțeles foarte bine. O fi plăcut să privești de la distanță tragediile care nu ți se întâmplă ție, dar la un moment dat simți nevoia să mai și râzi, să nu mai iei totul atât de în serios și să înlocuiești golul din stomac cu un hohot eliberator.

Cartea mică a lunii a fost „Grădina de sticlă”, de Tatiana Țîbuleac. Un roman mic doar ca număr de pagini, dar concetrat și șlefuit până când dimensiunea lui depășește așteptările și modul în care ne raportăm la literatură. După „Vara în care mama a avut ochii verzi”, un roman pe care l-am inclus și pe lista celor mai frumoase lecturi din 2018, „Grădina de sticlă” ridică iar ștafeta la un nivel greu de imaginat, face din proză poezie și din sticlă diamant. Dar nu e un diamant pe care să-l pui într-un inel, ci unul care despică dureros realitatea, cu personaje atât de vii încât ai senzația mereu că citești o autobiografie. Povestea s-ar preta minunat la o adaptare pentru cinema, cine știe, poate cineva va face asta la un moment dat. Și apropo de adaptări, în iunie am văzut și piesa care poartă numele primei cărți scrise de Tatiana Țîbuleac , „Vara în care mama a avut ochii verzi”, la teatrul alternativ Point. A fost o experiență interesantă, mai degrabă un performance decât un spectacol de teatru, cu un singur interpret, o voce care îți curge în urechi prin intermediul căștilor, puțini spectatori, niciun loc în care ai putea să te așezi, patruzeci de minute de emoție și o reîntâlnire cu câteva pasaje foarte bune din carte. Nu pot spune nici că mi-a plăcut, nici că mi-a displăcut, dar știu sigur că m-am emoționat și că m-au durut picioarele.

A doua carte a lunii este una de dimensiuni mult mai mari, în patru volume (cu nota că în acest moment am trecut la volumului patru), iar autoarea este considerată un fenomen. Probabil că sunt ultima de pe lume care spune asta și care citește „Tetralogia Napolitană”, de Elena Ferrante. Am avut rețineri înainte să mă apuc de ea, dar odată ce am pătruns între paginile primului volum, am lăsat garda jos și m-am lăsat purtată de poveste. Până acum, cel mai mult mi-a plăcut „Prietena mea genială”. Și am senzația că nu mă va dezamăgi nici ultima carte din cele patru, am citit că a fost nominalizată pentru câteva premii. Per total merită toate laudele. Autoarea, anonimă sau nu, e o povestitoare strașnică, are talentul de a te ține de mână și a te trage după ea dintr-un capitol în altul și dintr-un volum în altul fără ca tu să ai vreo șansă să te împotrivești. E destul de mult amor prin paginile celor patru volume și am avut tendința, din când în când, să asemăn experiența lecturii cu cea a vizionării unei telenovele. Dar nu am urmărit nicio telenovelă până acum și s-ar putea ca asta să fie doar o observație răutăcioasă, mai ales pentru că relațiile descrise de Elena Ferrante sunt complicate și foarte amănunțit analizate, aproape ca prin ochi de psiholog. Una peste alta, cred că e o lectură perfectă de vară, tren, avion, plajă. Dar nu te aștepta să nu suferi pentru că, și aici, cu puține excepții care nu durează prea mult, destinele nu sunt deloc fericite. Nu ți-ai dori să fii în pielea personajelor, deși s-ar putea să te identifici cu ele, cu prietenia pe care ai avut-o în copilărie, cu sentimente pe care le-ai îngropat și așa mai departe.

Nu am nostalgia copilăriei noastre, e plină de violență. Ni se întâmplau de toate, în casă și în afara ei, în fiecare zi, dar nu-mi amintesc să fi crezut vreodată că viața care ni se oferise era foarte urâtă. Viața era așa și gata, creșteam cu obligația de a le-o face dificilă celorlalți înainte ca ei să ne-o facă dificilă nouă.

Prietena mea genială, de Elena Ferrante

Bucuria cea mai mare a fost să descopăr că și serialul, disponibil pe HBO și ilustrând doar primul volum, deocamdată, e foarte bun. Păstrează foarte bine atmosfera din carte și imaginea este brici. Am fost surprinsă să aflu că actrițele din rolurile principale (și nu numai) nu au mai jucat niciodată înainte, că toată echipa a învățat să vorbească în dialect și că, în final, a ieșit ceva ce merită cu adevărat văzut. Atât cartea, cât și filmul, au puternice accente feministe și o narațiune lentă, cu mare accent pe detalii, dar asta nu le scade deloc valoarea și felul în care reușesc să te atragă și să te țină treaz până târziu în noapte. Dacă ai citit / văzut „Prietena mea genială” chiar mi-ar plăcea să-mi spui și părerea ta.

Ajung acum la spectacolele de teatru și la filmele văzute în iunie. Pentru că sunt destul de multe, mă abțin de la comentarii extinse. Le enumăr doar și spun pe scurt cum mi s-au părut, dacă vrei să-ți dau mai multe detalii despre unul anume, o fac cu plăcere, numai să-mi lași rugămintea ta într-un comentariu.

Zadarnicele chinuri ale dragostei

Încep cu cea mai tare piesă de teatru de luna trecută: „Class” – cu Richard Bovnoczki, Gavril Pătru, Alexandra Sălceanu, Ciprian Nicula, Sandra Ducuță, regia Felix Alexa, TNB. Despre spectacolul acesta chiar aș vrea să scriu mai mult pentru că mi-a plăcut foarte, foarte mult. E trist, e dureros și din păcate e foarte aproape de realitatea sistemului educațional de la noi. Dar nu te aștepta la o critică, ci la o analiză foarte bună a poziției tragice în care se poate afla un profesor. Mergi să-l vezi și vorbim după.

Pe locul trei așez „Demnitate” – cu Marius Manole și Șerban Pavlu, regia Ignasi Vidal, la Teatrul Avangardia. Doi actori buni, o sală mare plină (Cinema Pro), o organizare bună și un marketing pus la punct. Pe scurt, un exemplu că se poate și așa. O piesă bună pentru oricine e interesat de politică și dedesubturile ei. Eu nu sunt, dar tot mi-a plăcut.

Zadarnicele chinuri ale dragostei” de la Bulandra e pe locul doi dar am lăsat-o la urmă pentru că e în sfârșit o comedie, cu mulți actori buni (doar e vorba de Shakespeare) și un regizor priceput, Andrei Șerban. Dintre actori aș menționa măcar o parte din „echipa” masculină, nu pentru că rolurile feminine nu mi-ar fi plăcut, dar domnii au avut o savoare aparte: Șerban Pavlu, George Ivașcu, Cătălin Babliuc și Constantin Dogioiu, Piesa e ușurică, amuzantă, copilăroasă, o ocazie bună să mai și zâmbim, așa cum îmi doream la început.

Aș fi vrut să închei în nota aceasta optimistă, dar nu pot, pentru că mai am câteva filme de menționat și, în cazul acestora, revin la dramă și durere. Până acolo, pentru bucuria sufletului meu, a fost un „Gauguin in Tahiti. Paradisul pierdut” (2019), un documentar foarte frumos făcut despre un pictor cu o personalitate aparte. Se pare că vor fi astfel de filme și despre alți artiști, abia aștept. (urmărește programul Happy Cinema, din 12 iulie de exemplu va fi o nouă realizare, despre Monet).

Am încercat să aleg câteva titluri din filmele festivalului european sau din selecția filmelor premiate la TIFF, atât cât mi-a permis timpul. Și din recomandările primite de la cititori am ales mai întâi „Vieți duble” (2018), un film rafinat, foarte franțuzesc și foarte bun – pe măsură ce a trecut timpul de când l-am văzut mi-a plăcut tot mai mult, ca vinul. „Parking” (2019), producția românească regizată de Tudor Giurgiu, s-a dovedit a fi un film spaniol desul de interesant, dar nu ceva ce aș vrea neapărat să revăd. Iar aici s-a încheiat zona cât de cât neutră, confortabilă. Au venit imediat trei lovituri de cuțit: „Dama de cupă” (2019), „Monos” (2019) și „Copilul problemă” (2019). Cu nota că nu am înțeles prea bine de ce a fost premiat columbianul „Monos” la TIFF, despre celelalte două pot spune că m-au marcat pe viață. În „Dama de cupă”, un film danez, e vorba de relația unei femei adulte cu fiul ei vitreg, un abuz la care cu toții ne gândim mai puțin (credem că doar fetele pot fi vulnerabile, nu e așa?). Iar în „Copilul problemă”, un film german, ne-am așteptat la o tragedie de proporții moderate, conform prezentării se arăta chiar o rază de speranță. Dar povestea e din ce în ce mai disperată și se sfârșește atât de rău că la ieșirea din sala de cinema am avut nevoie de cel puțin o jumătate de oră și un pahar cu vin ca să pot respira din nou, normal.

Ne plac senzațiile astea? Îmi plac? Aș răspunde cu nu, dar mă tem că aș fi ipocrită când m-aș întoarce la Elena Ferrante și la pesonajele ei marcate de viața nemiloasă a cartierului sărac, napolitan.

Mai bine e să cheltui bani decât inimă. Banii cresc la loc mai repede.

Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac

Închei aici incursiunea în cărțile, teatrele și filmele lunii iunie. Mă bucură orice comentariu și recomandare din partea ta. E foarte posibil ca până spre toamnă sau finalul anului să nu ne mai auzim, mi-am propus să mă concentrez cât pot de mult asupra nevoii mele de a progresa în domeniul artelor plastice. Dar cum sunt o fire entuziastă și spontană, nu se știe niciodată când revin cu noutăți, așa că nu pleca prea departe. Am eu câteva idei în cap, timp să găsesc și pentru ele. Încă mă autoeduc să fac lucrurile în ordinea importanței lor, sper să și reușesc.

O vară inspirată îți doresc!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent studiază artele plastice și fotografia, iar când rămâne timp mai scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.