Cărțile, teatrele și filmele lunii aprilie

Săptămâna trecută m-am întors de la Londra, unde cel puțin două zile am dârdâit pe cinste. Cam încet a venit primăvara, nu e așa? Tot cu o viteză redusă a mers și progresul meu în desen, iar dacă e să mă uit cu sinceritate la luna aprilie, pot spune că m-au bântuit ceva îndoieli și că vocea mea critică a tot avut de comentat. Basmele pe care mi le-am spus nu au fost cele mai optimiste, noroc că poveștile pe care le-am văzut sau citit au reușit să compenseze sau să umple golurile.

Lumea pune preț pe pietre prețioase și pe talismane, dar uită că talismanele cele mai puternice sunt poveșile pe care le depănăm pentru noi înșine și pentru alții.


Kate Morton, Fiica Ceasornicarului

Citatul de mai sus e din cea mai importantă care citită în luna aprilie. Am luat „Fiica Ceasornicarului de pe raft pentru că am văzut că e are legătură cu arta și că se petrece în Londra sau pe firul Tamisei. Am găsit în ea nu doar o poveste, ci mai multe. Este genul de roman care pleacă de la un mister și îți dezvăluie foarte încet adevărul, prin intermediul mai multor destine care traversează mai multe epoci, dar și cu ajutorul unor voci destul de originale. N-am putut citi altceva până nu am terminat-o, ceea ce mi se întâmplă foarte rar. Desigur, asta e și intenția cunoscutei autoare, Kate Morton – să-ți țină cititorii cât mai aproape, să nu iasă prea mult din poveste. Iar finalul e superb, nu neapărat prin ce afli (dintr-un anumit punct devine previzibil), ci prin felul în care sunt mânuite sensurile și cuvintele.

Vorbeam despre ritmul lent al lunii aprilie. Cum nu se poate mai potrivit, am redescoperit o carte pe care o începusem și de care uitasem: „Melciclopedia. Povestea Melcului Prinț, de Iulian Tănase și cu ilustrații minunate de Mircea Pop. Nu e o carte pentru copii, deloc. Sigur, i-am citit Petrei fragmente și am râs amândouă până ne-a durut burta, dar nici ea, ca adolescent, n-ar fi înțeles poate toate aluziile politice sau literare. E o carte care merită savurată de orice iubitor de cărți, de fantezie, de cuvinte și jocuri de cuvinte. E ca o oglindă deformată în care te uiți și râzi de nu mai poți, scrisă cu un umor nestăvilit și o gingășie bine păstrată în cochilie.

– (…) Eu nu îmi pun deloc problema dacă scriu bine sau rău sau foarte bine. Eu scriu pentru că îmi place să scriu. Caietul ăsta e un fel de acvariu în care înoată cuvinte. Cuvintele sunt peștii mei, cuvintele sunt sufletele la care am renunțat.
– Asta e foarte frumos, Melcfisto, a spus Zuza.
– Și de ce scrieți doar un cuvânt pe zi? a întrebat Melcul Prinț.
– Da, chiar așa, și eu am vrut să te întreb asta, Melcfisto, a spus Zuza.
– Scriu un cuvânt pe zi pentru că n-aș vrea să ajung prea repede în situația de a nu mai avea nimic de spus. Însă m-am gândit totuși, da, de la anul, să trec la două cuvinte pe zi, apoi, după încă un an, la trei cuvinte pe zi, și tot așa, chiar dacă e riscant.
– De ce să fie riscant? a întrebat Zuza.
– Pentru că, așa cum am spus, n-aș vrea să îmi epuizez prea repede cuvintele.
– Dar cuvintele nu se termină niciodată, Melcfisto, a spus Zuza.
– Asta n-avem de unde să știm, Zuza.
– Ba da, avem de unde să știm, sigur că avem, cuvintele sunt ca apa, ele nu se termină niciodată, ele izvorăsc încontinuu în mintea noastră așa cum apa izvorăște încontinuu din pământ.
– De unde știi tu toate astea, Zuza? a întrebat Melcfisto.
De la mine.

Iulian Tănase, Melciclopedia. Povestea Melcului Prinț.

Știu sigur că ar putea să-ți placă și ție cartea asta. De unde? De la mine, desigur. Tot luna trecută mi-am propus să citesc și ceva din categoria SF și, dintre recomandările primite aici, am ales ca autor pe Arthur C. Clarke. Am găsit în librărie un volum intitulat „Fântânile Paradisului și am purces la drumul către stele, ghidată de imaginația autorului și însoțită de câteva idei și probleme cât se poate de interesante. Sunt conștientă că o singură carte, dintr-un anumit gen, nu e suficientă pentru a-mi face o părere. Dar mi-am dat seama că atunci când procentul științei îl egalează sau îl depășește pe cel al fanteziei pure, încep să mă plictisesc. E adevărat că nici nu înțeleg pe deplin descrierile care implică tehnologie sau alte domenii exacte, așa că mi-e greu să evaluez cât e imaginație, cât viziune și cât deja realitate.

Trec mai departe la ceva ce pretind că înțeleg mai bine: teatrul. În aprilie am avut două experiențe foarte interesante. Ar fi fost și o a treia piesă, dar am măritat biletele pentru că mi-a trebuit curs de pictură și, când am fost nevoită să aleg între a privi și a crea, a învins artista din mine. Totuși, nicio altă piesă de teatru n-ar fi putut să mă emoționeze mai tare ca aceea în care a jucat Petra. S-a chemat „Toate femeile din viața mea”, a fost o adaptare după „Un bărbat și mai multe femei”, jucată în prezent la Teatrul de Artă (despre care am și scris, luna trecută). A fost, de fapt, spectacolul de absolvire al unui curs de actorie și, cu toate micile stângăcii ale unor actori foarte începători, m-a înveselit și m-a surprins în cel mai plăcut mod. Toți tinerii s-au descurcat minunat și m-am bucurat odată cu ei de reușită.

Felicitări tuturor!

Trecând la profesioniști, trebuie să-ți recomand „Frumos e în septembrie la Veneția”, un spectacol susținut de doi actori foarte buni: Oana Pelea și Mircea Rusu. Bonus, piesa are la bază un text scris de Teodor Mazilu, un dialog de o densitate și o calitate cum nu cred că am mai întâlnit în ultima vreme, în teatru. Regizoarea Mariana Cămărășan reușește să îmbine frumusețea textului cu muzica și talentul celor doi actori, transformând timpul parcă prea scurt petrecut la ArCuB într-o amintire ce nu se va lăsa ștearsă prea ușor. Nu am folosit cuvântul „amintire” la întâmplare. Dacă mergi, vei afla cum e folosit în piesă și cum se interpretează, sub ochii tăi, visul, aspirația, amintirea, flirtul, iubirea sau… limba franceză.

Povestea aceasta e preferata lunii, alturi de filmul la care trec imediat.

E vorba de cel mai frumos film văzut în aprilie: „Green Book – Prietenie pe viață (2018)”, de Peter Farrelly, cu Viggo Mortensen și Mahershala Ali. S-a consumat multă „peliculă” pentru abordarea conflictelor rasiale și, din păcate, problema aceasta încă nu este 100% istorie. Poate că tocmai de aceea „Green Book” a stârnit, din câte am citit, controverse sau reacții dezaprobatoare, pentru rolul jucat de alb în „salvarea” negrului. Eu nu l-am privit deloc așa, dimpotrivă, am înțeles că mesajul este unul care ține de atașamentul și prietenia reală care poate să apară între doi oameni cu caractere puternice, indiferent de rasă, conjunctură sau prejudecățile epocii. Eu cred că ambii învață unul de la altul, se salvează (și educă) unul pe altul și, în cele din urmă, se apropie într-o prietenie ce ține o viață. Filmul e emoționant, amuzant, cu scene care oscilează de la hilar până la dur, o imagine foarte bine pusă la punct și o transpunere minunată în atmosfera anilor ’60. A fost nominalizat, a câștigat premii și, din punctul meu de vedere, le-a meritat. Povestea este inspirată din realitate, ambele personaje au existat și au ținut la prietenia lor până la capătul vieții. Scenariul a fost scris de fiul personajului principal și, chiar dacă nu a respectat în totalitate adevărul celor întâmplate, te răscolește și te face să speri că se poate și așa, că există o șansă pentru rasa umană.
Eu l-am văzut la Cinema Europa, într-o o sală decentă, cu alți cel mult 5 oameni prezenți. Biletul costă 10 lei, sigur mai merg pe acolo.

Tot la Cinema Europa am văzut și al doilea film care m-a impresionat mult: „Cold War (2018)”, în regia lui Pawel Pawlikowski, peliculă care a luat la rândul ei multe premii importante. Nu le enumăr aici, nu cred că asta e cel mai important. De Pawlikowski am mai văzut Ida, despre care am scris aici. Povestea din „Cold War” poate răscoli pe toți cei care au trecut prin regimul comunist, dar dincolo de asta, e despre dragoste, talent sau inadaptare. Filmul este alb negru și e o comoară vizuală de la un capăt la altul.

Închei recomandările lunii cu „The Old Man and The Gun (2018)”, regizat de David Lowery și având în rolul principal un actor care dovedește că poate fi încântător, în ciuda vârstei sale înaintate. Robert Redford a declarat că aceasta a fost ultima sa participare într-un film, dar și ce rol și-a ales pentru retragerea glorioasă! De obicei fac tot posibilul să nu stric bucuria descoperirii, dar cum nu e pe nicăieri un secret, personajul este un
bătrân hoț de bănci, pasionat de ocupația aceasta și extrem de amabil cu cei pe care-i jefuiește. Un adevărat domn, într-o poveste foarte potrivită pentru o duminică. Întâmplător, l-am văzut duminica, în cadrul Festivalului Filmului American Independent.

Cam acestea ar fi recomandările lunii aprilie. Pentru că sunt mai mai puțin pregătită pentru mai comparativ cu alte luni (n-am încă bilete decât la un spectacol de teatru, vai!), sper însă că nu va trece prea repede și că mă vei ajuta și tu cu ceva idei. Dacă lași mai jos un comentariu și o recomandare, eu îți mulțumesc!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent studiază artele plastice și fotografia, iar când rămâne timp mai scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.