călătoria ca mod de viaţă sau viaţa ca o călătorie |
"Tourists don’t know where they’ve been, travelers don’t know where they’re going."
Paul Theroux |
Oct
2009
Strain in orasul meu – prima zi
BUN VENIT IN BUCURESTI!
Sunt in Gara de Nord. De unde puteam sa incep mai bine prima mea zi de strain in propriul oras daca nu de aici? „Esti pentru prima data aici, esti turist” imi repet de mai multe ori, poate poate imi iese dedublarea. Ma uit in sus, ma uit in jos, la dreapta si la stanga. Si in afara de cateva exercitii de inviorare pentru muschii gatului nu simt si nu obtin nimic. Hm, ceva nu merge, imi zic. Aud ca se anunta un tren la linia intai si ma hotarasc sa ii ies in intampinare, poate ma inspir de la cei care sosesc cu adevarat in Bucuresti. Trenul vine, oamenii incep sa curga din el. Si vad zambetul. Un zambet diferit de la un om la altul. Un domn zambeste usurat, se pare ca a avut un drum lung si poate ca aerul rece al diminetii si portia de mers il face sa respire adanc si sa zambeasca a „bine ca am ajuns odata!”. Alte doua doamne zambesc in timp ce sporovaiesc vesele una cu alta. O a treia face fericita cu mana catre cineva care o asteapta, asta da zambet! Miracolul se intampla, zambesc si eu si imi spun: „Bun gasit Bucuresti!”
CU DUMNEZEU INAINTE!
Incerc apoi sa ma orientez in spatiu. Ma supar putin cand vad ca nu imi ureaza nimeni bun venit, pana cand ajung in fata la Springtime, care se ingrijeste de acest MIC detaliu. In plus nu am nici un semn cu ajutorul caruia sa inteleg si eu pe unde se iese si in ce directie. In fine, hai mai bine sa vad daca pot gasi un ghid al Bucurestiului aici. Caut si caut pentru ca nu imi vine sa cred. Dar nu gasesc nimic, doar harti. Nu sunt sigura ca as fi cumparat un ghid exact in acest moment dar am facut-o asa, d’a’naibii, eram „precisa” ca nimeni nu s-a gandit ca gara e unul dintre primele locuri in care ar trebui sa existe un ghid, macar de poza daca nu pentru vanzari. Descopar in schimb, aproape de iesirea din gara, un magazin de obiecte religioase. O fi un semn? Poate ca ar trebui sa iau ceva de acolo, sa ma ghideze prin jungla si sa ma apere de fiare!
FASCINATIA URATULUI
Ma resemnez ca nu am nici ghid si nici talisman si ies din gara intunecata si lipsita de personalitate. Ma distrez refuzand ofertele de taxiuri-jupuitoare-de-fraieri, ce dragut, chiar ma simt ca un turist. Imediat ce scap de ei dau cu ochii – pentru prima data in viata mea de bucurestean – de Hotel Dunarea, mai bine zis de fantoma sa care sta nestingherita pe un colt al intersectiei, aruncand cu caramizi si tencuiala in trecatori. Acum multi ani eram scandalizata de imprejurimile aeroportului si ma intrebam cum poti permite ca un turist sa aiba asa o jalnica prima impresie. Acelasi lucru se intampla si cu gara si cladirile din jurul sau si se intampla acum. Nu sunt toate ruine, dar daca am trecut de atatea zeci de ori pe acolo fara sa vad acest hotel e clar ca nici celelalte nu arata mult mai bine, altfel l-as fi observat, macar prin contrast. Se zice ca aici ar fi functionat in anii comunismului un bordel clandestin si ca se inchidea ochii in schimbul spionajului si oferirii de informatii legate de cei care trageau acolo. Aceasta informatie, precum si mai multe detalii despre hotel am gasit pe site-ul metropotam
Carmen imi spusese despre cinematograful Dacia si ale sale basoreliefuri. Eram curioasa dar ma simteam destul de pierduta. Zona garii nefiind totusi atat de imbietoare la plimbare am pus mana pe telefon si am intrebat-o incotro trebuie sa o iau, ca sa nu pierd vremea. Am continuat astfel sa merg pe Grivitei, trecand si de un al doilea hotel parasit, cel cu acelasi nume ca si strada. Vis a vis de el se inalta drept si rece peretele hotelului Ibis, o cutie metalica fara nici un pic de caldura in ea. Si nu ma refer la sistemul de incalzire care stiu ca functioneaza perfect. Le compar pe cele doua, Grivita parasit, Ibis populat dar sincer mi se par la fel de triste amandoua.
Merg mai departe si gasesc si cinematograful Dacia. Trei catei se supara pe mine cand scot aparatul pentru a face poze. Si sa nu va ganditi ca am cine stie ce scula, am luat intentionat sapuniera copilului ca sa nu am batai de cap si sa ma joc nestingherita de-a japonezii. Da chiar si asa, astia mici si negri par suparati rau ca fac poze fara sa le platesc si lor ceva, doar le-am intrat pe teritoriu. Le explic frumos ca nu am nimic cu ei si ca nu inteleg ce au ei cu mine, ca eu ii inteleg ca au dificultati dar ca ar putea sa vorbeasca mai frumos si culmea, in secunda urmatoare imi intorc spatele. Halal educatie!
Cinematograful e si el in ruina iar basoreliefurile, in ciuda reputatiei lor ca erotice cu tente zoofile, mie mi se par destul de abstracte – ma rog, atat cat pot vedea si cat a mai ramas din ele. Construit pe la 1900, cinematograful se pare ca avea mare succes la vremea lui si era foarte indragit, iar mai recent, se zice ca Ceausescu insusi ar fi frecventat gradina sa de vara si asa ar fi scapat de la demolare. Nu a scapat insa de neglijenta si de nepasarea specifica Bucurestiului contemporan.
Mai departe incep sa ma pierd pe stradute. Trec pe langa piata Matache, si ajung pe Buzesti. Ma opresc inainte de a intra pe strada si trag cu ochiul peste un gard inalt de metal, de dupa care se vede pielea zbarcita a unei case care pare sa fi fost deosebit de frumoasa. Scheletul ei a murit deja, doar fatada mai sta in picioare iar in jurul ei se intinde un teren plin de mizerii. Daca nu ar fi fost criza, probabil ca pe acel loc ar fi crescut deja o mare etajera de sticla si metal.
Mai la vale pe Buzesti pictura se intregeste cu ajutorul ruinelor, oamenilor si a inspiratei combinatii intre arhitectura veche si marcile populare de bere. Nu pastrez drumul drept ci o apuc la intamplare pe strazi laterale, hoinarind. Aici o antena satelit asezata pe o casa rupta, dincolo niste case vechi, „reconditionate” total sau partial prin aplicarea unor culori vii, din cu totul alt film, un acoperis interesant, un balcon romantic, gasesti inspiratie vrac pentru prost gust pe aceste strazi. Pacat ca marfa e expirata si ca, pentru multe din ele, e deja prea tarziu.
continuare pe pagina urmatoare
11 Comentarii la “Strain in orasul meu – prima zi”
Lasa un Comentariu
trafic
LumeaMare in zelist
Bun inceput! Ma bucur c-ai pus si atatea poze… Astept cu nerabdare episodul urmator!!!
ioi, nu-mi dau seama, articolul e pro sau contra? logic e sa fie pro, concluzia e contra, si nu stiu de ce am vaga senzatie ca si Pompeiul inecat cu lava arata mai bine acum decat cladirile de mai sus.
pacat… mare pacat ca nu am descoperit adevaratele valori ale capitalei, si vrem ceasuri aurite si fantani cantatoare…
Adina, multumesc! Pacat ca nu poate veni Alex cu mine ca ar fi iesit cu adevarat poze.. se vede diferenta la cele de seara
Cris, of, cum suna asta cu Pompeiul. Dar asa e.. Si n-am pus toate pozele, m-am abtinut.
Am inceput “proiectul” “strain in orasul meu” tocmai pentru ca nici eu nu stiu care e raspunsul. Si pentru ca vreau sa aflu si raspunsul altora, am primit zilele acestea o gramada de recomandari si opinii, e o experienta foarte interesanta pentru mine. Asa ca incerc sa nu ma pripesc si sa dau orasului acele 10 zile pe care am promis sa i le dedic. Dupa aceea trag o concluzie. Si am eu asa senzatia ca tot nu o sa pot transa clar intre alb sau negru!
Mi-a placut foarte mult prima ta zi in oras, mai ales inspre partea a doua… cand o serie de “coincidente” favorabile te-au condus catre intalniri cu oameni si locuri mai pline de culoare si emotie.
… ).
…
Din experienta mea cu turistii din Bucuresti te asigur ca nimeni nu-l iubeste dupa prima zi! Chiar dimpotriva… unii plecand, din pacate, cu o imagine mai degraba urata a orasului (nu insist cu detalii despre imaginea urata
Se intampla insa un lucru foarte interesant: cei care aloca un minim de 3-4 zile sau chiar o saptamana, raman cu un gust placut, chiar cu prieteni si cu dorinta de a reveni. Sa vedem ce-o sa se intample cu tine
Apropo: te invit sa petreci o noapte la FRIENDS HOSTEL !
In felul asta o sa ai ocazia sa te simti cu adevarat in vizita in Bucuresti, dar si sa schimbi impresii cu ceilalti oaspeti ai nostri …
Ca sa nu mai zic ca mor de curiozitate sa vad cum te vei impaca cu ideea de hostel!
Stai sa vezi cata “culoare” si cate coincidente se leaga si in a doua zi… nu pleca prea departe pentru ca maine dimineata apare jurnalul celei de-a doua zi!
Multumesc, e perfect!
Cu ideea de hostel ma impac foarte bine, va fi inedit insa sa stau la hostel in Bucuresti. Si va fi premiera pentru Romania, nu am mai incercat inca asta aici. Abia astept!
Incearca o tura si prin casele memoriale ale Bucurestiului.
o idee super! daca ai si ceva concret in minte – adica ce merita vazut mai intai, m-as bucura sa imi spui!
Multumesc!
[...] Roxana scrie despre frumusetile Bucurestiului. [...]
[...] că voi fi cu adevărat tratată ca un turist. La început m-au luat de vizitator taximetriştii de la ieşirea din Gara de Nord, apoi am fost abordată în limba lui Shakespeare de către populaţia locală din Piaţa Obor. Iar [...]