1. Cairo pentru fraieri

Ce poţi păţi oricât de prevenit ai fi!

Pentru primul capitol al acestei povestiri am ales să vorbesc despre latura umană şi totodată amuzantă a călătoriei. Nu am vrut să vă plictisesc ameţindu-vă din prima cu extrazul meu în faţa unui scrib de acum peste 3000 de ani sau în faţa unui colos fără nas. Va veni şi rândul acesora, nu vă imaginaţi că scăpaţi! Să începem totuşi cu prezentul şi cu micile aventuri pe care un mic turist poate să le trăiască într-unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii.

Nu aş vrea să fac afirmaţii nefondate, însă am simţit pe propria piele că aici „metoda de lucru” oscilează cu mare abilitate între cuvântul ţinut după propria înţelegere sau lipsa cu desăvârşire a acestuia.

Şoferul a venit să ne ia de la aeroport. Şi ne-a dus şi înapoi la timp. Nota 10, nici un reproş aici. La hotel însă am descoperit un fel de hostel şi un imens regret al celor de acolo în faţa faptului împlinit. Oricât se străduiseră – şi se pare că munciseră din greu la asta, camerele noastre cu baie proprie erau deja măritate. Aveam în schimb, unul sau mai multe paturi disponibile în camerele păstrate pentru fraieri. Sau opţiunea de a migra la alt hotel din „grupul lor mare”, a doua zi. Pe principiul tot răul spre bine, noi cel puţin ne-am bucurat. Noul preţ era de 13 dolari de persoană în care aveam şi micul dejun inclus şi un pat în plus! Aşa că am privit cu îndoială baia comună care nu arăta prea grozav, am glumit cu ceilalţi despre cum vom tropăi dimineaţă, la coadă, şi am decis să ne înfingem rădăcinile acolo, orice ar fi. Urma să stăm prea puţin pentru a face din asta o problemă şi nici nu aş încadra-o la ţeapă, ci doar la lucruri-la-care-să-te-aştepţi-că-nu-vor-fi-aşa-cum-ţi-s-ar-părea-normal-să-fie.

Prima şi cea mai importantă ţeapă pe care urma să o primim şi care ne-a învăţat minte pentru tot restul zilelor, s-a produs în prima zi, când, după o lungă plimbare prin cartierul copt, ne-am aşezat lihniţi de foame la masă, gata să mâncăm chiar şi cu tacâmurile purtând urmele nu doar a ultimului ci şi a penultimului ospăţ. „Restaurantul” aducea cu un fel de bodegă de prin Bucur Oborul bucureştean. Mai întâi a venit un puşti să ne ia comanda; băiatul mai rupea puţină engleză şi părea că înţelege ce vrem. Însă, după ce am terminat de comandat, a apărut altul mai sus în rang, muştruluindu-l pe copil, gata să îl înveţe, în ceea ce ne imaginam noi ulterior că era: „băi fraiere, ce te-ai băgat tu, hai să îţi arăt eu cum să scoţi bani de la ăştia”.

Greşeala numărul 1: să nu credeţi ce se scrie peste tot, că oriunde aţi mânca în Egipt e bun şi ieftin, chiar şi la un  restaurant de 4 stele. Poate doar prima parte să se apropie cât de cât de adevăr. Ieftin e doar dacă întrebi de la început cât e, dacă nu ai întrebat te-ai ars! Atenţie că nu au meniuri şi nici preţuri afişate (într-o limbă inteligibilă). Caz în care nu mergeţi pe ideea că „lasă că e mic, cât poate să coste”? O bodegă de 2 lei poate să vă golească portofelul cât un loc de fiţe şi vă jur că pe măsură ce începi să numeri stele preţurile sunt comparabile cu Bucureştiul, Parisul sau orice altă capitală a lumii.

Greşeala numărul 2: să nu acceptaţi ce vi se aduce pe masă dacă nu aţi comandat. De aici aş deriva o greşeală numărul 3, să nu ajungeţi la cârciumă flămânzi morţi, gata să băgaţi pe gât orice numai mâncare să fie. Pentru că ai comandat sau nu supă te trezeşti cu ea pe masă. Şi îţi e foame şi îţi spui, la naiba, lasă că e bună. Şi în timp ce tu eşti cu gura plină, în faţa ta apare şi felul comandat însoţit de salată, legume, humus, şi aşa mai departe. Am plătit la final 2 persoane 230 de lire egiptene. Ca să vă faceţi o idee, următoarele mese ne-au costat pe amândoi între 16 şi 60 de lire, tot egiptene.

În ziua următoare am mai încercat următoarele experienţe: apă adusă pe masă „de decor” sau inventarea spontană a unei „taxe pe mâncare”. Însă, fripţi cum eram după prima încercare, nu ne-am lăsat duşi şi nu am băut nici apa, nu am plătit nici taxa. Am furat din inocenţa lor şi ne-am făcut că nu pricepem. Nu ne-au putut face nimic.

Unde te mai poţi păcăli? La taxi. Prima tentativă a fost să luăm o maşină din faţa Muzeului Egiptean pentru a ajunge la moscheea Al Azhar. Negocierea a început de la 40 de lire egiptene şi s-a oprit la 30. Am fost inspiraţi să nu acceptăm. A doua zi, la doar 5 minute distanţă de muzeu, din faţa hotelului, un taxi ne costa 10 sau maxim 15 lire egiptene. Povestea însă nu se încheie aici, când crezi că ai găsit un happy end. Mai departe, depinde dacă şoferul are chef să te ducă până la destinaţie şi dacă nu cumva te dă jos din maşină, arătându-ţi o moschee oarecare, spunându-ţi că ai ajuns şi făcându-te să mai pierzi încă ceva timp până la adevărata moschee. Să fie neînţelegere? Să fi scris la noi pe frunte „fraieri de Rumenia”? Nu vom şti niciodată dar vom râde mereu unul de altul, amintindu-ne de cum ne-am simţit abandonaţi în mijlocul unui puhoi de maşini şi comercianţi de toate cele.

Nici spre seară nu am avut mai mult noroc. Mai întâi am stat, tot ca fraierii, în faţa porţii trântite în faţa noastră, la coada pentru spectacolul de sufi dance. Îndeplinisem condiţiile, ascultasem sfaturile bibliei Lonely Planet, venisem cu o oră înainte. În faţa noastră nu fuseseră chiar atât de mulţi oameni încât să se ocupe toate locurile. Şi totuşi poarta grea de lemn s-a închis, acel „one minute” s-a transformat în vreo 30 şi nici bătăile unui poliţist nu au mai deschis-o. Lumea nu pleca nepricepând ce se întâmplă şi am aflat doar atunci când a apărut un personaj-ce-trebuia-să-intre că pentru noi e închisă definitiv. Poate poimâine ne-a răspuns paznicul. Prea târziu, aveam să fim deja acasă.

Nu vă mai spun poveşti la bazar, pentru că măcar aici ar trebui să ştiţi că preţurile nu sunt niciodată primele aduse în discuţie, că produsele nu sunt niciodată de calitatea afirmată cu încredere de ei, că ar fi bine să ştiti să citiţi măcar cifrele pentru a controla, atât cât se poate şi unde se poate, diferenţa dintre cele pentru localnici şi cele pentru străini. Noi nu ne-am înghesuit la cine ştie ce cumpărături, limitîndu-ne la câteva cadouri pentru cei de acasă, aşa că nu ştim mai multe detalii.

În altă ordine de idei, nu ştiu dacă e bine să vă lăsaţi convinşi de un musulman să îi luaţi bere cu alcool de la duty free, chiar dacă vă promite marea cu sarea. Nu ştiu ce se întâmplă, noi am scăpat printr-o conjunctură de un astfel de foarte insistent amator (care reuşea să dea de noi şi în gaură de şarpe), dar aşa, la bunul simţ, mă gândesc că nu e tocmai bine văzută îndemnarea la consumul de alcool, altfel interzis în religia lor.

În drum spre hotel am trăit altă experienţă cu taxiul. Deşi ne-am negociat preţul, deşi am luat cu noi şi o doamnă de-a locului care şi-a plătit cinstit călătoria, deşi am mers pe o rută ocolitoare din cauza ei, la destinaţie şoferul ne-a arătat aparatul care funcţiona (oau!!) şi care indica 17 lire, nu 10 cât discutasem. După un schimb iute de „no” şi „no”, în care taximetistul arăta către aparat iar Alex repeta ca un papagal: „10 bounds” (aşa îl pronunţă ei pe „P”) ne-am dat jos, Alex cu tupeu iar eu cu multă grabă, de frică să nu plece ăla cu mine cu tot… Ne-am uitat, din nou, la frunţile noastre, căutând literele F, R, A, I, E şi R dar nu le-am găsit. Or fi fost scrise în caractere arabe!

PS: Se pare că treaba asta cu fraieritul e veche în relaţia Egipt – Europa. Am citit un lucru senzaţional: la un moment dat în timp, pe la 1500, s-a crezut că praful de mumie e un medicament miraculos, bun de înghiţit sau de aplicat pe răni. Trecând peste starea de vomă pe care mi-a dat-o această aberaţie, nu pot să ignor faptul că europeni renumiţi de-ai noştri au recomandat şi înghiţit cu încredere praful provenit poate de la mumia unor mari faraoni, ale căror rămăşiţe nu au mai fost găsite. Aşa cum, la un moment dat, în lipsă de mumii originale pentru tocat – deh, erau la modă şi deveniseră scumpe, egiptenii noştri întreprinzători s-au apucat de contrafăcut mumii, din răufăcători sau alte specii umane cu o istorie mult mai scurtă în spate! Fraiereală la nivel istoric, nu alta!

Toate capitolele aceastei călătorii se regăsesc aici

Text: Roxana Farca

Foto: Alexandru Farca

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.