Eu când vreau să mănânc, mănânc

Cum majoritatea timpului nostru ca adulţi ne-o petrecem făcând lucruri care nu ne plac, puţinele momente care ne plac ne rămân în amintire multă vreme. Unul dintre aceste momente este – pentru mine – şi cel povestit mai jos.

Se apropia aniversarea căsătoriei noastre. În drumul zilnic spre serviciu observasem un restaurant mic şi cochet în apropierea parcului Floreasca: “Il Gambero Rosso”. Nu auzisem nimic de el, dar arăta intim şi exact asta mă interesa: să petrec o seară în care să pot vorbi fără ca cei de la masa alăturată să mă audă, şi în acelaşi timp să mă pot înţelege cu soţia fără să urlu. Părea ok. Aşa că m-am oprit într-o zi să văd cum arată. Am intrat şi m-a întâmpinat un italian gălăgios (construcţie pleonastică): “Ciao, doriţi să mâncaţi?”. Nici nu mă lăsase să mă dezmeticesc. Eu, de colo: “Nu, mulţumesc, doar mă uitam”. Expresia asta sună destul de stupid şi într-un magazin, darămite într-un restaurant. Italianul nostru însă nu a părut să bage de seamă acest lucru, şi, cu gesturi laaargi de macaronar băut, mi-a zis că nu e nici o problemă, să mă uit primprejur, şi să nu omit terasa, care e “una meraviglia”. “Bine, mă”, zic io în gând şi încep să deschid ochii. Ce să spun, localul era exact aşa cum doream să fie: fără fiţe exagerate, fără pretenţii de mare restaurant (cât de mult aveam să mă înşel), corect, cu o atmosferă de casă bătrânească transformată într-o tavernă familială. Scaune şi mese vechi, de lemn, însă curate şi lustruite, tablouri cu Mastroiani şi Alberto Sordi pe pereţi, o sobă de teracotă şi o etajeră de lemn care înconjura încăperea şi pe care tronau diverse sticle de vin. Afară… ei bine, afară era o micuţă terasă cochetă, care te purta într-o altă lume decât în Bucureştiul nostru dezolant. Fiind însă prea frig pentru a sta la terasă, am decis să fac o rezervare înăuntru, la etaj. Am uitat să spun că restaurantul se împarte în mai multe salonaşe cochete, fiind construit într-o casă veche pe două nivele şi păstrând aşezarea veche a camerelor. Deci, cum ar veni, noi cred că ne-am cazat într-un dormitor. “Aş dori să fac o rezervare pentru luni, la ora opt seara, dacă se poate.” “Certamente, pentru câte persone?” “Două”. De-abia aşteptam să ajung acasă şi să îi spun soţiei… cu totul altceva. Noi locuim în imediata apropiere a restaurantului şi nu ar fi avut nici un farmec să îi spun că mergem la un restaurant la doi paşi. Aşa că i-am născocit o poveste cum că am găsit un restaurant foarte cochet în afara Bucureştilor, pe undeva prin Pantelimon, şi că am făcut rezervare la ora nouă seara, dar fiind atât de mult de mers, ar trebui să plecăm pe la opt fără zece de acasă, ca să ajungem într-o oră. Am citit dezamăgirea pe faţa ei. Parcă mi-ar fi zis: “Cine ştie ce speluncă ordinară ai găsit, nici nu o să avem ce să mâncăm acolo şi o să stăm în miros de şniţele şi de bere rasuflată”. Eu mă abţineam eroic şi îmi jucam în continuare rolul.

Ei bine, a venit şi ziua de luni, am ajuns acasă, ne-am schimbat în haine frumoase de aniversare şi am urcat în maşină. I-am spus să se înarmeze cu răbdare, pentru că urma să facem un drum foarte lung şi am pus nişte muzică. Nici nu s-a terminat o melodiecă am şi am ajuns la “Il Gambero Rosso”. Ea mă privea cu ochii mari şi nedumeriţi şi eu râdeam să mă prăpădesc. După câteva palme peste cap am ieşit din maşină şi am intrat în restaurant.

Fiind luni, era foarte puţină lume şi italianul, pe numele său Marcello, ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi nelipsitele gesturi teatrale. Ne-a condus sus în salon unde am avut plăcuta surpriză să constatăm că suntem singuri. Era mai mult decât perfect. Masă simplă, rotundă, scaune clasice de lemn, tip bistro, o vază cu flori NATURALE, de sezon, nimic ostentativ, dar totul corect. În primul rând, vesela. Mă enervează teribil ca atunci când mă duc într-un restaurant să primesc tacâmuri care nu sunt pereche, murdare, farfurii ciobite şi alte chestiuni deranjante. Ei bine, aici totul era just. Paharele de vin erau pahare de vin (alb şi roşu), paharele de apă erau pahare de apă şi nu alte bazaconii, farfuriile erau simple, albe şi rotunde, fără mari pretenţii, însă scârţâiau de curăţenie. Vine şi Marcello. “Che doriţi să mâncaţi?” Noi: “Păi, am dori să ne uităm pe un meniu, dacă se poate.” Un pic dezamăgit, vine intalianul nostru înapoi cu meniul (probabil doar ca să ne arate că are şi aşa ceva), însă continua stăruitor să ne întrebe cam ce ne-ar plăcea să mâncăm. Văzând că nu e rost să o scoatem la cap cu nebunul, i-am spus că eu aş mânca nişte miel. “Agnello, bene. Ti preparo un agnello cu cartofi şi rozmarin, şi cu sos de mentă, ce zici?”, şi explica aşa de frumos şi mie mi-era aşa de foame… de-abia acum înţelegeam de ce voia el să nu ne uităm pe meniu. Omului îi plăcea să vorbească, să îi întrebe pe clienţi cam ce le-ar plăcea, şi să îşi muleze meniul pe gustul acestora. Îi plăcea să te poarte pe oriunde ai dori, cu un mic ajutor din partea lui. Hoţoman italianul! “E la signora?” “Păi… signora nu mănâncă decât peşte, fructe de mare şi legume” “Perfetto! Facem una grigia con frutti di mare, limone e parmigiano, e?” Ama nu a putut decât să încuviinţeze cu un bălăngănit afirmativ din cap, ca un copil şcolar care se preface că înţelege ceva din ce îi spune profesorul. Iar până să vină felul principal, ne-am gândit că ar fi bine să ne omorâm timpul cu ceva de ronţăit. Marcello a ţinut să ne spună că bruschetele sunt din partea casei, şi în acest caz eu am mai plusat cu un prosciutto crudo cu mozarella. “Si de băut?” “O apă minerală, vă rog!” “APA? Dar la agnello merge bene un vin roşu, am un Rosso de Montefalco extraordinar, şi pentru frutti di mare un Pinot Grigio, apa e păcat!” Am încercat timid să motivăm că suntem cu maşina. “Nici o problema, vă duc eu acasă!” Hă? M-am uitat la soţia mea şi ne-am spus din priviri “ăsta a luat-o razna”. “Staţi departe?” “Nu, în apropiere!” “Perfetto! Atunci trebuie să încercaţi vinurile!” Într-un final, am ajuns la un compromis: o să beau eu un vin roşu, iar Ama va gusta de la mine, dar nu mult, ca să poată conduce după aceea.

În sfârşit, pleacă Marcello jos să dea comandă. “Frate, ăsta nu-i în toate minţile!” După aceea am realizat că nouă ni se părea anormal ca cineva să se intereseze aşa de mult de ceea ce vrei, de ceea ce ţi-ar plăcea să mănânci. Ne obişnuisem prea mult cu tipul ospătarului şmecheras de cartier, care te întreabă de parcă ţi-ar face vreun mare favor “Ce serviţi?” (de parcă noi am servi şi nu ei). În orice caz, eram uimiţi. În foarte scurt timp, a sosit un ospătar cu platourile cu aperitive şi am început să ne înfruptam. În acel moment nu ştiam câtă atenţie acordă Marcello produselor pe care le pune pe masă, puteam doar să spun că erau bune rau. Pâinea era excelentă, busuioc proaspăt presărat peste roşii, pastă de măsline făcută în casă, mozarella italiană. Ospătarul nu apărea decât când trebuia să ne pună apă în pahar, sau să debaraseze. Altfel, eram singuri, singurei. După aperitive, apăru iar Marcello. “Totul a fost bine?” “Foarte bune produsele dumneavoastră, în special mozarella!” “Am un alt tip de brânză adusă de mine din Italia, nu vrei să încercaţi?” “Păi…” “No problema, e din partea casei!” Nici nu a aşteptat să încuviinţăm, şi a plecat să aducă brânză. Un fel de brânză, pe numele ei buratta, similară cu mozarella, dar legată într-un mic burduf şi care se aduce la masă în zer si…caldă.

Zâmbind şi cu naturaleţe, Marcello a intrat în vorbă cu noi. Ne-a întrebat dacă vorbim italiană şi i-am spus că înţelegem, insă de vorbit vorbim amândoi franceză şi engleză. Omul a răsuflat uşurat, şi ne-a spus într-o franceză acceptabilă că îi este greu încă să vorbească în româneşte şi dacă nu ne deranjează să vorbim în franceză. Astfel, am aflat că  venise  România de puţin  timp, că ii  plăcea foarte mult aici,  că deschisese de şase luni şi lumea încă nu venea cum se aştepta la el, fiind un restaurant mic si nou, că soţia şi cei doi copii ai săi sunt francezi şi locuiesc în Bretagne şi bineînţeles că discuţia a alunecat spre coquilles Saint Jacques şi beurre de Bretagne. Am aflat că omul era pasionat de ce făcea, că în fiecare dimineaţă mergea singur în Obor şi îşi alegea mărfurile, venea la restaurant şi prepara ragu, cu toate că avea un bucătar tânăr, care înainte lucrase la Marriott. Pastele le aducea de la un amic, tot italian, care le prepara în fiecare zi pentru el.

Şi uite aşa, tot povestind, nici nu am simţit cum trece timpul, aşa că atunci când ospătarul a adus platourile cu felul principal, parcă trecuseră doar cinci minute. Vinul se însoţea perfect cu mielul, amândoi tăceam şi înfulecam. Eram plin dar aş fi încercat şi un desert. Aşa că atunci când a apărut din nou Marcello să ne întrebe dacă ne-a plăcut (şi ne plăcuse), i-am cerut un tortino. Tortino, sau cuore morbido, cum îi mai spun italienii, este o prăjitură foarte pretenţioasă şi nu neapărat din punctul de vedere al complexităţii reţetei (e o prăjitură de ciocolată, nimic mai uşor), ci datorită faptului că îi trebuie un timp şi o temperatură precise de coacere pentru a ieşi perfectă. Altfel, i se strică tot fasonul. Şi francezii au acelaşi tip de prăjitură, numai că ei îi spun mai simplu: moelleux. Adică, moale.

Probabil că pe Marcello îl rodea de mult să ne întrebe ce căutăm noi la restaurant într-o zi de luni şi cu rezervare dinainte. Cred că bănuia că era o ocazie specială pentru noi şi i-am confirmat bănuiala. “Aaaa, ma la o aniversare nu se bea vin, se bea şampanie! Vin imediat!” Noi deja ne gândeam că aveam să lăsăm mai mulţi bani decât plănuisem iniţial, pentru că numai vinul cred că putea fi în jur de 100 de lei. Încă făceam calcule mentale când a apărut Marcello cu o sticlă de Asti Martini şi două pahare de şampanie îngheţate. “Alora, la mulţi ani! Nu vă faceţi problema, il spumante e din partea casei!” Huh! “Marcello, să ştii că nu bem nici o picătură dacă nu mai aduci încă un pahar, pentru că văd că suntem trei aici!” Am ciocnit, am băut, Marcello a plecat, noi nu mai ştiam ce să mai credem, a apărut şi bucătarul, împreună cu ospătarul, ca să ne aducă tortino şi să ne întrebe dacă ne-a plăcut, l-am lăudat şi am mai stat puţin de vorbă şi cu el.  Bineînţeles că bucătarul avea cu totul alte principii decât Marcello, ne-a spus că se ceartă tot timpul cu el, că italianul face asta din plăcere şi nu să fie profit, că nu vrea să bage bere în restaurant, pentru că lumea trebuie să bea vin… exact cum ne închipuiam şi noi: un om care pune pasiune în ceea ce face.

Vă spun sincer că atunci când am făcut rezervarea nu mă aşteptasem să îmi petrec aşa o seară minunată. Ghiftuiţi şi încântaţi, ne-am hotărât să cerem nota. I-am comunicat ospătarului şi acesta a dispărut ca să îi facă loc după jumătate de minut italianului. “Deja? Plecaţi? A, am înţeles, continuaţi aniversarea a casa… Ei bine, puteţi să plecaţi pentru că seara asta a fost din partea mea.” Nouă nu ne venea să ne credem urechilor. Am încercat să protestăm, să spunem că nu se poate, că trebuie să plătim, că aşa e normal… “Eu cred că nu ne înţelegem. Io sono italiano şi dacă am zis ceva, aşa rămâne. Basta! Dacă vreţi să lăsaţi ceva bucătarului şi ospătarului, e treaba vostra, dar masa este din partea mea!” Vă jur că până în acea seară nu îl mai văzusem pe acel om şi nu mi se întâmplase aşa ceva niciodată. Nici nu ştiam cum să procedăm. Bineînţeles că am lăsat o sumă mai mare decât un bacşiş obişnuit bucătarului, în speranţa că măcar aşa vom acoperi o parte din cheltuielile pe care le făcuse cu noi, însă gestul ne lăsase fără replică.

La plecare, Marcello şi-a luat rămas bun de la noi, ne-a rugat să mai spunem şi altora de restaurantul sau, pentru că avea nevoie de clienţi şi ne-a dat câteva broşuri. Mi-am promis că la un moment dat voi scrie despre el şi restaurantul lui şi iată, cu o întârziere dată de lene şi management prost al priorităţilor, în sfârşit am scris despre unul dintre puţinele locuri din Bucureşti care au reuşit să mă poarte într-o călătorie extraordinară fără să mă mişc de pe scaun.

Aşa că dacă aveţi drum prin Floreasca şi aveţi chef de o seara frumoasă, vă recomand cu căldură “Il Gambero Rosso”. Eu personal am petrecut acolo o seară de vis, din care singura urmă de amărăciune rezidă din faptul că un italian a trebuit să ne arate ce înseamnă cu adevărat să faci ceva cu pasiune. Mille grazie, Marcello!

Str.Av.Stefan Protopopescu 64.
Rezervari la telefon : 0730 006 978

Dacă eşti pasionat de subiecte şi incursiuni culinare, poţi arunca un ochi şi aici sau poţi să ne ajuţi să creştem secţiunea trimiţând propriile tale exprienţe, reţete, impresii culinare de pe unde ai mai umblat prin lumea mare.

Notă importantă:

Acest articol şi opiniile exprimate în el sunt valabile la momentul publicării. Dacă nu reuşim să revenim, nu avem cum să ştim dacă s-au produs schimbări, pozitive sau negative. Te rugăm, aşadar, să citeşti şi comentariile sau să ne laşi un comentariu şi să ne spui părerea ta, dacă ai fost de curând şi ai trăit o experienţă diferită. 

 

Later edit: am fost informaţi că acest restaurant nu mai există.