Eu când vreau să mănânc, mănânc

Cum majoritatea timpului nostru ca adulţi ne-o petrecem făcând lucruri care nu ne plac, puţinele momente care ne plac ne rămân în amintire multă vreme. Unul dintre aceste momente este - pentru mine - şi cel povestit mai jos.

Se apropia aniversarea căsătoriei noastre. În drumul zilnic spre serviciu observasem un restaurant mic şi cochet în apropierea parcului Floreasca: “Il Gambero Rosso”. Nu auzisem nimic de el, dar arăta intim şi exact asta mă interesa: să petrec o seară în care să pot vorbi fără ca cei de la masa alăturată să mă audă, şi în acelaşi timp să mă pot înţelege cu soţia fără să urlu. Părea ok. Aşa că m-am oprit într-o zi să văd cum arată. Am intrat şi m-a întâmpinat un italian gălăgios (construcţie pleonastică): “Ciao, doriţi să mâncaţi?”. Nici nu mă lăsase să mă dezmeticesc. Eu, de colo: “Nu, mulţumesc, doar mă uitam”. Expresia asta sună destul de stupid şi într-un magazin, darămite într...

Articolul integral poate fi vizualizat doar de abonații la newsletter.

Ești deja abonat? Introdu adresa de email în câmpul de mai jos pentru verificare.


Nu ești deja abonat? Abonează-te acum!