Dai un ban da’ pupi un păstrăv

Zilele trecute ne-am luat roţile la spinare şi am dat o mică raită prin România. Nu mai fusesem de o bună bucată de vreme şi ne temeam – dat fiind că aveam ceva experienţe neplăcute anterioare care de altfel ne şi determinaseră să rărim considerabil preumblările prin scumpa ţărişoară – că nu vom fi scutiţi de surprize neplăcute. Ei bine, mă bucur nespus să recunosc că de data asta ne-am înşelat. Totul a decurs perfect, inclusiv vremea care se anunţa capricioasă a lăsat nazurile deoparte şi şi-a arătat latura ei cea mai frumoasă. Pentru un început de toamnă (a se citi “iarnă” la munte), două zile cu soare din trei nu e rău deloc, zic :-P.

Şi cum ne plimbam noi aşa pe Transfăgărăşan şi prin împrejurimi, iaca bag de seamă cum al meu soţ, aflat la volan, părăseşte şoseaua şi se-ndreaptă către nişte coclauri despre care până şi eu, furată de peisaj cum eram, mi-am dat seama că n-aveau nici în clin nici în mânecă cu traseul nostru anunţat de cu zori. Dau să vociferez, dar mă opresc la timp, intrigată de privirea de tip „nu-mă-boscorodi-că-o-să-ţi-pară-rău” a soţului. Şi cum nu am fost niciodată tocmai fruntaşă la capitolul răbdare, încep să scrutez zările în căutare de indicii. Nu că ar fi avut de gând să mi se şi arate vreunele! De-o parte şi de alta a drumului, cât vedeam cu ochii, câmp şi bălării, bălării şi câmp, în faţă, drum de ţară prăfuit, ici şi colo câte o băltoacă ca să nu fie chiar anost peisajul. În stânga, dincolo de linia orizontului, pe cerul aproape senin se profilau niscaiva creste de munţi. Decid să nu îmi mai bat capul şi aştept. Şi tot aştept, timp în care o ţinem drept pe drumul prăfuit. Într-un final, se petrece o schimbare: Cotim la stânga! Wow, mă trezesc gândind ironic cu voce tare, asta da adrenalină! În fine, drumul devine mai bun, mai face un cot, după care se lăţeşte, lăsând loc unei porţi rustice din lemn şi ţiglă roşie cu rol mai mult decorativ decât de altă natură, pe care scrie mare: “Păstrăvăria”.

Holbez ochii cât cepele. Hopa, Păstrăvăria? Adică se poate pescui?!? Mă uit la soţ şi îmi confirmă. Îmi sclipesc ochii instantaneu şi aproape mă împiedic dând să cobor cât mai repede din maşină. O luăm pe o cărăruie pietruită şi în scurt timp văd în faţa ochilor vreo şapte-opt bazine pline ochi cu păstrăvi lucioşi, care mai de care mai vioi şi mai pregătit de o confruntare om versus peşte. Dacă n-aş fi ştiut mai bine, aş fi crezut că am ajuns de-a dreptul în raiul pescarilor, recompensă pentru pescuitul sportiv practicat de-a lungul anilor! Cu excepţiile de rigoare, mă rog.

Mergem să plătim cei 5 lei pe oră şi obţinem în schimb două lansete cu plute (!) şi câte un pahar de plastic cu momeală vie (viermuşi, mai exact…am pus puncte de suspensie ca să aveţi timp să strâmbaţi din nas :-D). Primim indicaţii preţioase în care dintre bazine să pescuim şi ne apucăm de treabă. În dreapta mea, pe un podeţ, o droaie de spectatori. Între noi fie vorba, mă înnebunesc după spectatori la pescuit, o da! Dacă mai şi comentează, e perfect. Se ştie doar că peştii sunt fiinţe gregare nu doar cu semenii lor, deci cu cât vorbeşti mai mult cu ei sau în preajma lor, cu atât mai abitir se îndeamnă pur şi simplu unii pe alţii să îţi sară în ac!!! Yeah, right!

Cum ziceam, ne apucăm de treabă. N-am prea dat eu la lansetă până acum şi nici nu mă ajută faptul că suntem vreo trei pescari aliniaţi cam aproape unul de altul pe malul „bălţii” micuţe, aşa că prima încercare de a arunca este sortită eşecului. Ba mai mult, străduindu-mă să arunc cât mai departe de lansetele celorlalţi pescari, firul mi se încurcă teribil şi apelez, călcându-mi vârtos pe onoare, la băiatul de la care am căpătat lansetele, care mă salvează. Rumoare printre spectatori, majoritatea bărbaţi. Parcă îi şi aud răzându-şi în barbă: “Hahaha, s-a găsit pescăriţa lu’…peşte”. Fraierilor, mă gândesc, de tactica “femeie la ananghie“ nu aţi auzit?! Şi îmi văd nestingherită de ale mele.

Lansez a doua oară, ceva mai bine de data asta. O trăsătură slabă şi atât. Îmi trece prin minte că păstrăvii ăia sunt sătui cu siguranţă, altminteri nu ar sta cu toţii adunaţi cu neruşinare în jurul plutei mele nemişcate. Spinările li se disting binişor în apa limpede, în ciuda umbrelor aruncate de soarele de după-amiază. De ciudă mă imaginez plonjând printre ei şi înşfăcând unul, măcar unul, pe care să îl simt, grăsuţ, în palmă. Nici nu apuc să duc bine imaginea până la capăt că zbang!, pluta mea o zbugheşte hotărât în adâncuri. Înţep şi…simt greutate la mână, în timp ce vârful lansetei se arcuieşte zdravăn. “Mulinaţi”, ţipă către mine băiatul cu lansetele. Ce să mulinez, că greutatea peştelui e amplificată de faptul că se zvârcoleşte ca bezmeticul, firesc de altfel. Iar eu nu am mai mâncat de azi dimineaţă, îmi tremură mâinile. Sau să fie totuşi de la emoţie? Cum necum, îl aduc pe mal unde mă azvârl asupra lui (căci încă se mai zbate frenetic), ca să îl eliberez din fir şi să îl arunc în găletuşă. Strig la soţ să vină să pozeze captura, moment în care băiatul cu lansetele se îndreaptă către mine, vrând probabil să mă ajute să scot acul bine înfipt în buza grosuţă a peştelui. Mă uit puţin jignită – dar încă binevoitoare – la el şi îi arunc din colţul gurii, pe un ton uşor superior, alimentat de victoria recentă: “Mulţumesc, mă descurc singură!” Mă priveşte incredul şi are tupeul să repete, întrebător: “Vă descurcaţi singură?” Ba bine că nu, gândesc, şi mă surprind remarcând în minte: Hehee, pe vremea când dovedeam eu primii peşti, tu nici nu te născuseşi! 😀 Îmi reprim gândul maliţios şi reiterez, zâmbindu-i: „Da, da, mersi mult!” Cu mişcări precise, scot acul, mă lupt un pic cu peştele care îmi tot alunecă din mâini, îl prind bine între palme, îl forţez să zâmbească la poză, îl pup şi îi dau drumul în găleată.

Trag cu ochiul la gaşca de spectatori. Se pare că i-am impresionat niţel, dar încă nu sunt convinşi, pasămite se gândesc că e doar o întâmplare. Treaba lor, „my precioussss” (cum bine zicea Gollum) e în siguranţă la mine în găleată, n-au decât să creadă ce poftesc. Lansez din nou, nu trec nici zece minute şi am o nouă trăsătură frumuşică. Înţep, ridic, mulinez şi….istoria se repetă. La capătul firului se zbate un alt exemplar, şi mai reuşit decât primul. Îl aduc şi mai anevoie la mal, dat fiind efortul, foamea crescândă şi soarele care îmi bate direct în faţă. Băiatul cu lansetele îmi zâmbeşte cu toţi dinţii. Nu se mai oboseşte să se ofere să mă ajute, ceea ce mă încântă nespus. A realizat că mă descurc. Ha! Mă îndrept ţanţoşă de spate şi privesc către spectatori. Mai aveţi ceva de comentat? Nu? Bine, mulţumesc! Repet ritualul: aruncat peste peşte, luptă corp la corp, scos ac din gură, zâmbit la poză, pupat, azvârlit în găleată. Cum nu mai aveam prea mult timp la dispoziţie înainte să înceapă să se însereze şi mai trebuia să şi îmbucăm ceva, am hotărât că ne ajung cei doi peşti. Am achitat tariful orar şi peştele prins şi ne-am îndeptat, la sfatul băiatului, către restaurant. Acolo o ospătăriţă drăguţă a luat în primire peştele şi l-a trimis la bucătărie spre a fi gătit cum se cuvine. Şi zau că papilele-mi gustative jubilează şi acum la gândul festinului pe care l-am avut!

Hai să vă dau şi câteva detalii (nu prea multe ca n-am chef să îmi haliţi toţi peştii!). Păstrăvăria, Albota pe numele ei, face parte dintr-un complex turistic situat la 55 km de Sibiu în drumul DN1 spre Braşov, la 4 km după satul Arpaşu de Sus. Drumul îl veţi găsi uşor, sunt panouri indicatoare peste tot (numai eu nu le-am zărit decât la întoarcere, am impresia că la dus mi-a fost distrasă atenţia special). Mai multe detalii aici. Complexul dispune de 42 de camere, săli de conferinţă, sală de fitness, jacuzzi, saună, piscină, loc de joacă, păstrăvărie şi fermă proprie (hm…aş putea să le strecor o vorbă şefilor mei pentru următorul team building). Pe lângă pescuit, mai mult pescuit şi desigur…încă o tură de pescuit, aici mai puteţi face tot soiul de drumeţii, puteţi călări sau închiria ATV-uri ori vă puteţi pur şi simplu relaxa în decorul de vis. Este chiar indicat să veniţi (şi) cu copiii, vor fi peste poate de entuziasmaţi.

Şi-am încălecat pe-un fir de iarbă deasă

Şi v-am spus o poveste cu o pescăriţă zeloasă! 😛

Articole similare:

Ciripim sau pescuim?

O zi în Delta Dunării

Ioana este filolog şi jurist, pasionată dintotdeauna de cărţi, călătorii şi limbi străine. Călătoreşte serios de acum vreo 5-6 ani, timp în care a văzut deja peste 130 de oraşe în 25 de ţări din Europa, America şi Asia. Îi place să ia pulsul locurilor vizitate participând la spectacole şi festivaluri specifice şi căutând oraşele mici care păstrează cel mai bine spiritul locului. Iubeşte pescuitul, teatrul, skiul şi înotul. Consideră că investiţiile ei cele mai de preţ sunt amintirile, iar călătoriilor le datorează unele dintre cele mai frumoase amintiri.