O să mă fac că nici n-ar fi trecut vreo 6 (hm, 7) luni de când am promis că vă scriu despre plimbarea prin ţară (Oradea – Arad – Timişoara – Dunăre …).
Deci, aspectul ăsta nu există, aşa că, pe locuri, fiţi gata…
Oradea my love
Înspre: În primul rând trebuia să-mi aterizeze prietena din ţări străine, să încălecăm pe două şei şi să pornim spre Oradea. Sâmbătă dimineaţa, că duminică aveam treabă. Reperul ăsta are importanţă în naraţiunea noastră.
N-aveam o oră stabilită de plecat, dar nici nu mă aşteptam la ce-a urmat. Sună Lorena şi-mi zice că a aterizat la trei noaptea, nici vorbă să plecăm azi, e moartă de somn… V-a mai povestit şi ea despre asta, în Spre Timişoara, înainte!. Nu mai insist. Cert e că pe la un unu… sau unu jumate sâmbătă de-abia eram la ieşirea pe autostradă. Normal că n-am ajuns foarte departe, nici măcar n-am mai evitat autostrada, pe motiv că dacă mergem prin Vîlcea ajungem mai repede, sau măcar mai aproape de ţinta noastră decât prin Braşov.
(Autostradă pe care se pare că nu reuşesc s-o evit deloc în plimbările mele motorizate prin ţară, de parcă am avea ţara pliii-nă-ochi de autostrăzi!!)
Pe drum, frumos ca de obicei când eşti călare, mai o visare, mai o plutire, mai o sperietură… Despre una din bucăţile astea de drum o să vă istorisesc în mod special în altă poveste. Şi anume despre Valea Oltului.
Până atunci, motel, popas. La Gilău, la ieşirea de pe (ahhh, fiţi atenţi) Cealaltă Autostradă! Era noapte şi noi obosite. Am vorbit cu Lorena să ne trezim dis-de-dimineaţă, să ajungem cât mai devreme în Oradea. Pe principiul: „ne trezim la 6, pe la 6 jumătate suntem bune de plecat… hai, 7 maxim, daa? Da. Bă, siiigur? Da, mă, sigur”.
Ei, voi ce înţelegeţi din asta? Că ne trezim de dimineaţă, nu??
Greşit, dragii mei.
…Sună ceasul (şase trecute fix) în motelul situat după undeva pe stânga după Autostradă, motel fără pretenţii, ieftin, dar extrem de îmbietor pentru călătorul obosit. (Călătorul obosit, adică Lorena, care dormea dusă când a sunat ceasul). Mă trezesc, mă ridic pe jumătate, mă uit înspre ea cu poftă. Cu poftă de drum, adică, pen’că eu mă voiam dis-de-dimineaţă în Oradea. Miaun: „Te-ai trezit?…?” Fulgere verzi ţâşneau din ochii-i. Tunete. „Femeie eşti sănătoasă, sunt în concediu, vrei să mă trezesc la 6 dimineaţa?!???!” „Păi nu vorbirăm noi aseară că….” mai miaun eu. Ce mai tura-vura. Cumva ne-am adunat, împachetat, înşfăcat parcă şi un mic dejun, luat toate boccelele, dus să le legăm pe mobre (e şi asta o echilibristică delicată, să legi pe şaua unei motorete care nu-i foarte lată toate minunile necesare unei femei pentru supraviţuirea zilnică.). Ieşim afară… fatalitate. Ploaie de toamnă, rece, crudă, maruntă, ceaţă, frig, câh, brr, „pai-nu-mai-bine-dormeam-mă-la-ora-asta?”. Iar fulgere. Încălecăm, plecăm.
Drumul spre Oradea dinspre Gilău e tare fain, numai curbe, peisaje de vis… cu condiţia să şi vezi ceva. Iar n-am făcut poze prin zonă, deşi îmi doream. Eram cu ochii cât cepele din cauza ceţii, cu frigul comod cuibărit în adîncul sufletului. Cum-necum ajungem la intrarea în Oradea, plouate zdravăn tot drumul şi înfrigurate.
Sun prietena care urma să ne găzduiască, să ne dea instrucţiuni despre unde trebuie să ajungem şi să lăsăm motoretele.
Ea:
-Ioooi… (asta trebuie să auziţi. N-are pereche „iooi-ul” ăsta). Stai să văd… să vorbesc cu Joszi, cu bărbatu-meu… că poate scoatem maşina din garaj… (calm şi calculat, tihnit, ca tot ardeleanul duminica dimineaţa)
Eu: (casca în mână, cagula jilavă către udă de-a binelea, mâini şi buze învineţite de frig, mucii dansând hora mare pe piept)
-Judit, suntem în Oradea!!!
-Iooi!! (scurt şi agitat) Haideţi acasă!
În Oradea:
Ca să înţelegeţi de ce am alergat atâta să ajung duminică dimineaţa în Oradea, trebuie să vă mărturisesc o mică pasiune de-a mea. Vânătoarea de chilipiruri. (V-aduceţi aminte cât am mers ca să găsesc flea-marketu’ în Budapesta? Eh, vedeţi vreo asemănare?). Ei bine, în fiecare duminică în Oradea e ditai piaţa de vechituri din care, dacă eşti atent, poţi pleca cu tot felul de lucruşoare de firmă aproape noi. Dacă eşti neatent, cred că poţi pleca liniştit cu purici. Prietena mea Lorena, târâtă nemilos jumătate de ţară, trezită abominabil la 6 dimineaţa şi de-abia venită (nici 48 de ore!) din mall-urile din Barcelona, n-a apreciat mai deloc comoara de piaţă pe care voiam să i-o arăt eu. N-am priceput de ce….
Acum, hai să vă arăt un pic de ce îmi place mie atât de tare Oradea.
În primul rând pentru că după ce am ajuns, la un moment dat s-a hotărât să dea cu soare. În rest…
…Păi poţi să te plimbi pe pietonală, unde-s case faine, care renovate, care nu prea. Poţi să te plimbi pe malul Crişului, înverzit, care nu mai ştiu sigur dacă a scăpat de tot de ameninţarea că or sa-i facă maluri de beton. Poţi să admiri pasajul (şi Palatul) Vulturul Negru. Dacă nu-i suficient cu admiratul, în pasaj îs nişte pub-uri cu bere bună-bună. Numai să nu vă luaţi cocktail cu bere, cum am greşit eu. Aia e o eroare.
Mai în amănunt, poţi să vizitezi Biserica cu Lună (auzi la ei şmecherie: cică bila din turlă se învârte în funcţie de fazele lunii, au ei un mecanism acolo!) şi musai o raită şi la cetate, într-un colţ de istorie. Recunosc că am trişat un pic, unele poze sunt dintr-o altă vizită la cetate. Poţi să mai vezi şi turnul primăriei, mândru şi atent cum stă el şi veghează peste centrul oraşului, şi teatrul de stat, (în care regret un pic că n-am intrat, că am senzaţia că e tare frumuşel pe dinăuntru).
La Şirul Canonicilor ne-am făcut poze nerespectuoase, care slavă-Domnului, n-au ieşit prea bine.
Ce să mai. Oraş frumos.
…Ah! Un lucru nu prea drăguţ în oraşul ăsta: nu găseşti neam un Mojito cumsecade. Dacă ştiţi unde trebuie să merg data viitoare să-mi ziceţi, că mă duc!
După Oradea, după plănuit încotro şi în ce fel, după stat vreo două zile pe capul gazdelor noastre, mai cu regret, mai cu dor de ducă, am pornit spre Arad, cu gândul de a face acolo un popas de vreo două ore înainte de Timişoara.
Arad
În Arad, altă surpriză plăcută, neaşteptată. Vorbisem încă din Bucureşti cu o altă tânără motociclistă, pe care nu o cunoşteam defel, să ne întâlnim când ajungem prin oraşul ei de baştină.
Tünde lucrează undeva până în intrarea în oraş, într-o atmosferă… de insulă exotică, aş zice eu: la o pepinieră. Am băut cafea, am respirat, am mirosit în jur.
Surpriza plăcută a fost când Tünde s-a oferit să ne conducă până la un garaj în oraş unde am putut să ne lăsăm motocicletele şi echipamentul (parţial) ca să putem totuşi să vizităm ceva. Pentru cine nu ştie: e destul de dificil să încerci să vezi un oraş, fără să ai unde lăsa motocicleta în siguranţă (aveam toate bagajele legate pe motoare) şi fără să te poţi debarasa de căşti, mănusi, geci de moto, etc.
Adică, în afara variantei ăsteia care ni s-a oferit, nici nu prea am fi avut cum să vedem Arad-ul, decât călare pe motor… carevasăzică n-am fi văzut mare lucru.
Despre Arad şi următoarea noastră oprire, Timişoara, v-a mai povestit şi Lori.
Eu am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa… şi-n episodul următor vă zic de Porţile de Fier.
Articole similare:
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
