Salzburg: prima şi ultima delegaţie (1)

De această dată, năprasnicul călătoreşte cu trenul, se cazează la o pensiune cu aură de vechi mai mult sau mai puţin autentică, rezolvă nişte probleme legate de recuzită, îşi cizelează gusturile culinare şi găseşte propriile soluţii la anumite situaţii.

La Salzburg m‑am dus cu Robert (ăla de era român, nu evreu), ăsta era production manager la sucursala din Cluj. Nu l‑am iubit foarte tare, mai ales că îmi explicase că pentru el muncitorii erau ca pionii pe o tablă de şah şi el îi muta după nevoi, dar treaba cu iubirea avea să se schimbe, aşa, mai pe parcurs.

Pentru că eram doi, ne‑am dus cu trenul încolo – evident, nu trecea prin Cluj, ci prin Alba, aşa că ne‑am luat şi ne‑am dus în Alba. Atâta vreau a vă zice că singurii care ne‑or tratat ca pe ultimele gunoaie or fost românaşii noştri, cum altfel? Vameşii unguri şi apoi ăia austrieci s‑or purtat cu noi de parcă eram oameni, nu români.

No, de la poarta Vianei ne‑am urcat în alt tren – pe vremea aia încă se mai fuma prin trenuri, aşa că ăla s‑o băgat la nefumători, da’ până la urmă s‑o sacrificat din cauză de prea mare plictiseală de unu’ singur. Io dusesem iar o carte cu mine, tot de Marceluş ăla cu veacu’ lui de singurătate, de data asta era ceva legat de o holeră, da’ cred că s‑o rezolvat şi cu holera aia, că nu am văzut la televizor nimic legat de asta. Mă şi gândeam că io, de fapt, duc încolo cărţi să vadă şi ele Austria, nimic altceva.

Tăte bune şi frumoase, atâta că am ajuns la Salzburg. De data asta am fost cazaţi la o pensiune chiar lângă fermă. Nenea ăla de ţinea pensiunea era taaaare mândru că era casa lor din moşi‑strămoşi, fusese construită pe la 1600 şi foarte puţin, fusese pe rând han, fabrică de cărămizi, acuma era iar han numa’ că îi zicea motel, parcă. Evident, nenea nu era pregătit pentru mine: în cameră, prima surpriză, mobila era tot aia de la 1600. Am deschis uşa la dulap şi am rămas cu ea în mână. Mi‑am zis no, asta îi, las’ că oi rezolva‑o io cumva, da’ întâi să merem la budă. Baia era de‑asta din secolul 21, cu un mic amendament: tronul, dacă mă înţelegeţi, stătea fix lângă un geam imens. Nu ştiu cine sărăcia o gândit treaba, da’ să vă închipuiţi următoarele: rama geamului se oprea la buza buzii (budă = veceu, da?), aşa că nu puteai face treaba mică din picioare, că se vedea pe geam. Ce puteai a face decât să stai pe tron şi să te uiţi pe geam, care geam dădea fix în stradă, foarte circulată de altfel. Acuma pentru minţile luminate care deja s‑or fi întrebat da’ cum sărăcia dădeai jos textila şi o ridicai la loc: io (şi vă jur că nu e glumă) mă dezbrăcam fain‑frumos în cameră, apoi meream cu mersu’ piticului până spre budă, unde pândeam să nu fie nimeni pe stradă. Când gătam, reluam procesul în sens invers, mă deplasam în cameră în mersul piticului. Altfel, pe verificatea, dacă te uitai din stradă şi îl vedeai pe om pe budă ziceai că stă unu’ şi se uită pe geam plictisit.

Singura mare problemă pe care chiar nu am rezolvat‑o o fost cu duşul, că şi ăla se vedea din stradă. Tot ce am putut face e să mă spăl cu poponeţu’ către stradă, mai ales că o zis Maşa prin 2001 parcă, cum că aş avea fund sexy – cu alte cuvinte arată mai bine curu’ decât faţa.

În fine, vine Robert că să merem către fermă, deja ne înţelegeam muuult mai bine, şi face una greşeală, mare de tot: Călin, ia uite ce ditai păianjenu’! Avea austriacu’ nişte păianjeni pe pereţi, tulai şi vai, modelu’ foarte bine hrănit şi mare cât capu’ de bebeluş. Aşa că io, român gospodar, am dat jos una bucată papuc şi trosc!, una peste dihanie. Pe când să continui minunata curăţenie de vară, vine austriacu’ tot răcnind ceva – se apucă Robert al meu de icnit, apoi de hohotit ca dobitocu’. , îi zic io, zi‑i lu’ nenea că îmi cer scuze de mizeria de pe perete, curăţ. Ăsta al meu, hohotind, că nu, că să nu mai stric – şi aici citez textual – aura de vechi a casei. Traducere liberă, austriacu’ chiar îşi dorea minunăţiile ălea pe pereţi, prin prisma lui asta dădea o tentă de vechi casei. Probabil dulapu’ ăla de 500 de ani era prea nou. Şi patul era tot lotu’ ăla, da’ despre asta ceva mai târziu.

Ajungem la fermă, acolo mai era un român de la fabrica din Cluj, punea ceva balustradă de inox: un munte de 2 metri, cu mâna cât o cazma şi pumnu’ ca un baros. A, da, mai era tot la Salzburg încă cel puţin un român, pe numele lui Ion Iliescu, era ceva summit p’acolo. Deci plin de poliţie, maşini bengoase şi badigarji la maşinile bengoase, lucru pe care l‑am aflat când Ion, românu’ nost de la fermă, o vrut să‑şi facă poze lângă un Maybach. Cât de român poţi să fi nu numa’ să‑ţi faci poză lângă maşina altuia, da’ să te şi lăţeşti peste ea – asta o făcut şi omu’ nost, s‑o tras în chip lângă maşină, da’ apoi o dat să se pună cu curu’ pe capotă, să dea mai sexy. Instant or crescut nişte gorile încruntate – ăla mic era cu un cap mai mare decât Ion al nostru care, repet, bătea lejer către doi metri. Ne‑am cărat rapid, fiecare promiţându‑şi în gând că o să îşi ia şi el maşină cu gorile. Nu vreau să divaghez, da’ nu peste mult timp am văzut că pe la noi prin Românica îşi iau gorilele maşini…

No, în seara aia unde credeţi voi că ne‑o scos patronu’ la cină? Ai? Vă aud? Da mă, acolo, la cel mai vechi restaurant din Europa! Singura bubă era pe la preţuri, aşa că Ion şi cu mine ne‑am luat ce era mai ieftin pe listă, ceva carne dată prin ratotă (ratotă egal papară). Robert, simpatic foc, bă, sigur nu vreţi să încercaţi caneloni cu trufe? Aicia le fac grooozavee! Futu‑te de maimuţă, mă faci să mă uit în dicţionar ce rahaturi mânci tu. No, nu mi‑i ruşine să recunosc, pe vremea aia nu ştiam ce‑s alea, acuma ştiu chiar şi să le gătesc. Trece vremea cu rost…

Nu vreau s‑o lungesc foarte mult, da’ am băut prosecco la casa memorială a lui Mozart (este sau, mă rog, era o crâşmă jos la parter), am mâncat ciocolată de‑aia incredibil de scumpă direct de la fabrică, are acelaşi gust oribil ca şi asta de la noi, am vizitat tot felu’ de palate şi grădini, da’ ăsta e un blog despre bucuria de a fi român, aşa că o sa continui în nota aia (vedeţi că o fost Lumea Mică cu părinţii la Salzburg, găsiţi un ghid pertinent şi poze frumoase acilea pe site).

Ajuns la motel, patu’ o cedat psihic după nici jumate de oră de stat în el. Reparat patu’ Romanian way – legat şireturile de la adidaşi să ţină tăblia patului, asta după ce i‑am tras doo tălpi de păpuc să‑l pun la loc, o cam răsunat motelul, da’ n‑o venit nimeni să vadă ce şi cum. Ăla clar era pat pentru ăia de dorm neîntorşi: dacă te foiai, cum mă foiesc io, pat îl făceai.

A doua zi m‑am bucurat să văz că nu‑s numa’ io român în Salzburg – singura maşină parcată pe zona pietonală din centru era un Opel Zafira cu numere de Vrancea. Brava băh, aşa, pe ei şi pe mama lor! Sărim în timp până pe la cină, când ne‑o dus patronu’ în curte la ceva palat de‑ăla de‑al lor. Comandă fixă, viţel la tavă cu sos de hrean şi mere. Absolut genial, cu o mică excepţie. Bucata de carne era cam de dimensiunea unei monede de 3 lei de pe vremuri (cam 2 euro în vremile noastre, pentru ăştia mai tineri). Aveam mari probleme s‑o înţep cu furculiţa şi s‑o tai cu cuţitu’, că nu încăpeau amândouă pe carne, atâta era de mare bucăţica aia. Aşa că geniu, ca de obicei, am mai frecat o sticlă de bere până or halit ăştia (care se pricepeau la tăiat boabe de orez cu furculiţă şi cuţit) aşa, cam juma’ din monedele lor de viţel, apoi io am halit moneda mea direct şi fără alte ocolişuri. Mare greşeală. Dacă prima jumătate de monedă or halit‑o în juma de oră, ailaltă jumate or halit‑o aşa, preţ de o oră, să se aşeze prima jumate. Io stăteam şi mă uitam creanga. Patronu’, super amabil cum numa’ el putea fi, Călin, să ştii că poţi cere supliment. A, nu, îs sătul, săru’ mâna. El, senin, aa, păi să ştii că indiferent cât mănânci plata e tot aia, aicia la restaurantu’ ăsta aşa e. Doaaaa? Pei, ia să poftească nenea ăla cu tava pe la masă.

O venit nenea şi ia fiţi atenţi la monument de ţărănism (mi‑o trecut cât de cât între timp): vine nenea, taie iar o monedă, până n‑o pus‑o bine în farfurie, io haţ!, am rezolvat‑o. Felii mai mari se pot tăia?, fac io, senin. Ăla măcăne ceva, evident, zâmbind, nu era să‑şi piardă jobu’ pentru un prost şi taie o felie ceva mai pentru români. Io, lacom, zici că nu puteam să mai cer mai târziu, haţ! şi cu aia din 2 furculiţe. Zic la fel de senin, nişte extra, dacă nu e cu supărare, io nu m‑aş supăra. N‑o mai lungesc, la final o lăsat ăla tava la noi la masă, să îmi iau io cât vreau. Şi acuma apreciez geniul şi eleganţa patronului: no Căline, acuma că ai rezolvat carne pentru toată lumea, hai taie‑ne câte o felie babană la fiecare. Ceea ce am şi făcut, plus comandat sos extra, care o venit şi ăla în ditai găleata, să ne săturăm.

Data viitoare cină la restaurant în afara oraşului, plus venitul acasă.

Trainer (tehnic) cu ochii larg deschişi spre lucrurile mari şi mici, cu credinţa de nezdruncinat că a dărui este o obligaţie, nu un privilegiu. A, da, pentru cei care se mai miră încă de ce nu îl văd pe Moş Crăciun: vine, da' vine călare pe un covor zburător, nu pe o sanie trasă de reni.