Voroneţul din cămăşile mele

Trebuie să recunosc că și eu m-am lasat furată de vorba lui muiată-n miere și plină de haz. Și cum să nu te lași amăgit, atunci când cuvintele rostite cu savuroasă dulceață îți amețesc simțurile cu aroma câmpurilor coapte de soare, cu parfumul fânului prospăt cosit și jocul sprințar al căpițelor abia clădite ce parcă se ițesc și se ascund în același timp una dupa alta, ca un ciopor de fete vesele dar sfioase ce s-ar arăta și nu prea, într-un joc de-a „nu-s aicea da uite numa‘ ce frumoasă mi-s“.

Mulți veți fi auzit de Voroneț și de culoarea lui măiastră și mulți veți fi avut norocul să ajungeți pe acele meleaguri. Cei ce au fost sunt mai bogați decât cei ce doar au auzit, dar mai bogați decât aceștia sunt cei care, ajungând acolo, văd cu ochii inimii că râuri din culorile Voronețului s-au scurs pe cămășile populare, în flori și mostre măiestrite cu dragoste și migală nemărginită.

Nu, nu sunt bluzele făcute în grabă cu două fire de ață, sunt cămași vechi adunate de prin satele Bucovinei, cămăși ce vor fi dormit uitate prin lăzi de zestre, cămăși ce parcă prin modele întortochiate, pline de culori și mărgele, povestesc propria lor istorie. Trebuie doar să stai să le asculți, să le mângâi, să-ncerci să înțelegi ce taine or fi ascunzând, câte fete mari or fi pitit sub piepții lor levănțică și busuioc să le-ndrăgească flăcăii și mai tare, la ce-o fi cugetat gospodina când le-a lucrat, o fi fost ea veselă, o fi fost poate tristă? Câte zile geroase cu vântul șuierând în ferești s-o fi adăpostit cămașa pe genunchii calzi ai fetei sau nevestei până să fie gata, ce cântece și ce povești o fi ascultat tot timpul acesta și o fi mirosit în casă a pâine caldă și a gutuie coaptă în rolă? Câte mărgele or fi ales degetele iscusite și câte se vor fi rostogolit sub pat? O fi râs atunci femeia, o fi blestemat?

Găsești cămășile înainte de-a intra în curtea mănăstirii. Eu una, nu m-am dat dusă de acolo vreo oră încheiată. Pe toate le-am pipăit, pe toate le-am lăudat și toate mi-au devenit dragi. Mi-ar fi plăcut să fie cămășile mele. Cămășile mele cu râuri lucitoare de Voroneț șerpuind pe piepți și mâneci!

Stăpâna nu eram eu, dar stăpânul cămășilor mele se potrivea cu ele de parcă chiar pe el ar fi fost tăiate cămășile, atunci când or fi fost ele croite din pânza albă de in.

“Aista-i dar di Rai Doamnî, luațî una ș-o purtațî șî Mngiavoastrî, ș-apoi o poartî șî fata . Pisti cîțva ani a sî li vrem, da n-a sî mai hii di undi, cî fetili din zîua di az nu mai coasî, cî sî înțapî la dejeti sî cînd vre sî baji ațî în ac li doare ochii. Ș-apăi, eli ari acu alti ocupățîi ” (*)

Spuneți-mi acum, cine ar fi putut pleca de la el fără să ia măcar o cămașă? Aș fi stat acolo ziulica-ntreagă, doar de dragul de a-l asculta vorbind despre cămăși. Am luat una, cum să nu iau, una care “vă șădi ghini tari” m-a asigurat el, vă las pe voi să ghiciți care. Și le-am luat pe toate celelalte în suflet, împreună cu graiul fermecat al stăpânului cămășilor mele, împreună cu boarea dealurilor Bucovinei, împreună cu căldura și misterul pe care cămășile le emanau tainic și discret.

Biserica am găsit-o cum o știam: tăcută, maiestuoasă, parcă picată abia peste noapte din altă lume.

Cum o priveam așa, de jos în sus, de sub acoperișul ei larg, mi s-a părut c-ar fi o pasăre uriașă, minunat colorată, care doar se odihnește puțin, înainte de a se avânta din nou către alte tărâmuri.

Fără îndoială nu am doar eu sentimental că odata ce-ai intrat în curtea mănăstirii, se închid după tine porți nevăzute care lasă lumea cu tumultul ei nesfârșit și…. lumesc, de partea cealaltă.

Iar dincoace e în toate tăcere, frumos, strălucire și tihnă.

Nu-ți spun mai multe despre mănăstirea Voronețului. Trebuie oricum să ajungi aici să o vezi, să cazi în albastrul ei ca într-o apă vie și să ieși spălat de toate relele. Și chiar dacă se spune că secretul albastrului de Voroneț nu ar mai fi chiar un secret și că la baza culorii ar sta un mineral numit azurit (ce nume frumos!) mie îmi place să cred că sunt doar explicații menite să-l facă pe omul de astăzi să se simtă mai însemnat decât chiar este, iar dacă unii afirmă că ar ști secretul, să poftească Domniile lor să picteze o altă mănăstire chiar mai măreață decât Voronețul și-atunci i-om crede.

(*) Stăpânul cămășilor nu vorbea cu â din a. Și nu vorbea nici măcar cu î din i (dar voi veți întelege nevoia mea de-a folosi o literă). Vorbea cum numai el știe s-o facă, cu graiul unic, nealterat și dulce de bucovinean ce a supt vorba în laptele de la mămuca, vorbă care ți se lipește de inimă și te aruncă într-o clipă în lumea poveștilor lui Creangă. Și parcă auzi muzici și parcă vezi cămășile dănțuind într-o horă amețitoare de fete și flăcăi gătiți de sărbătoare. Și-ți amintești deodată că ai mai fost acolo, că erai nepoata mica a bunicii și ea te ținea de mână, că priveai hora cu ochi luminoși și uimiți și fără sfială lingeai înghețată dintr-un cornet minuscul și roz în care se concentrase deodata toată fericirea lumii acesteia.

 

Absolventă de Automatică și calculatoare, Iulia crede că poți, cu un pic de înțelepciune, îmbina rigurozitatea germană cu generozitatea latină şi simte că-i acasă atât în România cât şi în Germania. Despre ea spune: "Sunt aşa cum sunt şi-mi place asta. Detest prostia şi venerez inteligenţa. Reuşesc cu uşurinţă să fiu în acelaşi timp adultul responsabil dar şi copilul care nu găseşte nimic penibil în a vorbi cu merele pe stradă.