Jocuri de lumină şi culori, în Pădurea Craiului

Când trenul pleacă din gară, dintr-un Bucureşti încă adormit, e întuneric. Am decis să iau trenul matinal până la Predeal, de unde mă va prelua o maşină până la Remetea, în Pădurea Craiului. N-am vrut să merg şi eu cu maşina, doar e o întâlnire a Asociaţiei de Ecoturism, măcar noi să fim responsabili şi să folosim înţelept resursele disponibile. Mă aşteaptă câteva zile cu un program care include peşteri, rafting, drumeţii şi vizite la meşteşugari, dar, mai mult decât orice, mă aşteaptă un festin de lumini şi culori, într-o toamnă nebună-nebună.

Ziua 1 – Fire de lumină.

Drumul spre Remetea, ouăle împistrite din Drăgoteni şi o casă tradiţională surpriză 

O primă rază de soare încălzeşte geamurile reci ce poartă semnele vârstei şi multiplelor călătorii. Scot telefonul şi fac repede o fotografie. “M-a prins răsăritul în tren. O fi semn bun”, postez eu pe instagram. Pe la Sinaia cerul începe să prindă culoare iar pădurile luminează din umbră. Nuanţele copacilor sunt mai aprinse ca acum o săptămână şi de-a dreptul clocotite faţă de acum două săptămâni. Deodată mă simt copil, stând întinsă pe bancheta din spatele Daciei părinţilor. Trecusem de Bicaz şi mergeam spre Durău, ascultam muzică în căşti şi priveam pe geamuri în ce timp toamna îmi năvălea în suflet, entuziastă şi copleşitoare, ca o emoţie ce nu s-a hotărât dacă să fie galbenă gelozie, roşie pasiune sau pur şi simplu portocalie dragoste de viaţă. Toamna aceea mi-a rămas în amintire şi de atunci o tot caut, în călătoriile şi drumurile mele. Iată că abia anul acesta am regăsit-o, în drumeţiile către Sinaia, Fundata, sau cea pe cale să înceapă, în Apuseni şi Pădurea Craiului. Când ajung la Predeal e foarte multă lumină şi un cer albastru de crănţăne. Traversez tunelul şi un mesaj scris cu graffiti pe zid mă face să râd din tot sufletul: “Sunt bleg, dar… TE IUBESC!“. Şi eu te iubesc pe tine, pământul meu bleg, românesc!

În jumătate de oră apare şi Oana cu maşina şi gata, pornim către Remetea. Soarele se lipeşte de mine prin geam şi, dacă nu m-ar fi ciupit deja frigul cât aşteptam pe afară, aş jura că e vară. S-a anunţat vreme bună şi ne bucurăm, ne aşteaptă câteva zile cu multe plimbări şi activităţi în natură, ar fi neplăcut să dăm de sora geamănă şi mai puţin frumoasă a toamnei, cea cu ploi şi nuanţe de gri.

Stai! Strig eu în cele din urmă undeva pe drumul spre Remetea, după ce am părăsit şoseaua principală şi am fost deja de multe ori tentată să cer o oprire pentru poze. E atât de frumos în jur! Drumul urcă în serpentine, copacii sunt şi aici în flăcări, căpiţele aruncă ocheade umbroase lungi pe obrazul dealurilor, dar avem o oră la care trebuie să ajungem şi nu vrem să întârziem. Dar stai, de asta nu mai trecem fără să oprim. Pe drumul din pădure, după o curbă, un buchet de lumină ne barează drumul. Ne dăm jos iute din maşină să-l imortalizăm. Trecem apoi printre raze, acceptându-le cu bucurie binecuvântarea.

Ajungem la timp la pensiunea Turul  din Remetea. Aici vom sta şi aici e punctul de întâlnire cu toată lumea. Suntem primele. În minte mi se derulează rapid toate fotografiile pe care nu le-am făcut, de dragul punctualităţii. Îmi iau căsuţa în primire, mă bucur că e drăguţ unde suntem cazaţi şi aştept să vină ceilalţi participanţi. Filmul cu imagini ratate se derulează obsesiv în cap, noroc că nu durează mult şi în curând suntem toţi prezenţi, gata de prima incursiune în tradiţiile locale.

Când ajungem la Drăgoteni, un sat foarte apropiat de Remetea, e deja întuneric. Suntem poftiţi în casa doamnei Dorina Hanza, profesoară şi totodată meşter popular. Ouă frumos încondeiate (închistrite sau împistrite, cum se mai spune în zonă) sunt aşezate într-un coşuleţ pe masă, dar avem parte şi de o demonstraţie. Mă lupt cu aparatul foto şi cu lumina insuficientă din cameră. Mă concentrez pe licărirea lumânării pe care doamna o foloseşte pentru a topi ceara şi a crea modelele de pe ouă. Glume şi sfaturi populare îmi trec pe la urechi ratând să rămână între ele, adică în memorie.

O altă surpriză ne aşteaptă tot în Drăgoteni, la Casa Ţara Beiuşului. În lumina caldă a felinarelor din curte, descoperim o casă bătrânească, o bucăţică frumos îngrijită dintr-un posibil muzeu viu al satului. Tinerii proprietari ne povestesc cum s-au întors de la oraş la sat, amenajându-şi această bijuterie de familie, moştenită de la bunici, după sufletul lor şi spiritul timpului în care a fost clădită. Au adăugat băi moderne, dar le-au păstrat locul în curte, pentru a nu strica armonia casei. În cele din urmă locuinţa a devenit numai bună pentru oaspeţi, fiind oferită către închiriere. Îmi pare  într-un fel rău pentru decizia lor, îi ascult povestind şi pot să aud şi să văd cât de mult s-au ataşat de acest loc, însă am înţeles motivele nerostite şi m-am bucurat, poate egoist, ştiind că o astfel de oază ar putea să fie a mea într-o zi, chiar şi pentru o scurtă perioadă. Înăuntru s-a făcut focul în sobe şi e foarte cald şi bine. Când ies din nou afară frigul mă scoate din visare, dar ţuica e pe masă şi în cuptor se coc pâinici rotunde umplute cu gem de caise, asupra cărora ne repezim precum hoardele de invadatori, nelăsând nimic în urmă – poate doar un zâmbet amuzat pe chipul primitoarelor gazde.

Ne întoarcem la pensiune, la încă o masă întinsă şi foarte multe poveşti despre zonă. Paul Iacobaş şi Andrei Acs ne copleşesc cu pasiunea lor pentru Pădurea Craiului, ne povestesc despre poteci turistice, despre lilieci, despre peşteri mai cunoscute şi mai puţin cunoscute, despre eforturile, încercările şi provocările prin care au trecut şi mai trec încă, pentru a face din această zonă o destinaţie de ecoturism.

 Ziua 2 – Lumini şi umbre.

Peştera Meziad şi Peştera cu cristale, două dintre cele mai frumoase peşteri din România, plimbare prin Cheile Cuţilor şi pe poteca tematică Descoperă Valea Roşiei, case tradiţionale şi un instrument fascinant: vioara cu goarnă.

Biserica reformată din Remetea e luminoasă, iar pereţii albi ascund picturi vechi ce abia acum încep să fie eliberate de sub tencuieli. Preotul vorbeşte şi vorbeşte, ştie numele fiecărui chip de sfânt şi semnificaţia fiecărui obiect, atât cât se mai poate desluşi sau cât a putut fi salvat. Când frigul îmi intră suficient în oase, mă retrag discret şi ies afară, în lumina soarelui, cea mai curată şi mai sfântă, după sufletul meu. Dar şi întunericul poate avea farmecul şi taina lui.

De la soare şi cele sfinte trecem mai departe, spre o altfel de catedrală: peştera Meziad. Mă gândesc la Lorena care care a scris deja despre peşteră aici. A avut dreptate, este spectaculoasă. Spaţiile sunt atât de mari încât am senzaţia că parcurg străzile unui oraş de sub pământ, nu cotloanele unei peşteri. Siluete bizare cărora speologii au obiceiul de a le da nume familiare, ce amintesc de lumea de deasupra, se desenează în întuneric, sub lumina reflectoarelor. Dacă mă uit atent, cele două lumi sunt complet separate iar mintea noastră este doar amăgită atunci când vede o căpiţă în ceea ce nu este decât natura în perpetua şi incredibila ei creaţie. Dar ne simţim confortabil în preajma a ceea ce cunoaştem. Intrarea în peşteră e ca o gură larg căscată de balenă, în munte. Burta balenei ne lasă să intrăm şi să să ieşim la fel de teferi, gata să ne bucurăm din nou de soare şi să ne ocupăm de propriile burţi.

Oprim pentru prânz la Traditional Casa, un complex de locuinţe rustice oferite spre închiriere, undeva sus deasupra dealurilor, în cătunul Runcuri din statul Roşia. Sunt în culmea încântării. Cercetez „Casa de la stele”, cu spoiala ei albastră, acoperişul de paie şi un cerdac în care aş putea să îmi beau zilnic ceaiul, fără să mă plictisesc. Descopăr apoi „Casa cu dud”, un fel de căsuţă de turtă dulce numai bună pentru o familie mică. „Casa Tradiţională”, cea mare, nu mi se pare chiar tradiţională, mă duce cu gândul la arhitectura alor ţări, acolo unde se folosesc mai mult colombajele. Asta nu înseamnă că nu-mi place, dar parcă aş prefera să dorm în şura acoperită cu paie. Ne aşezăm în curte, la mesele lungi cu feţe de masă albe şi farfurii suedeze şi bem o vişinată delicioasă făcută în casă, în cinstea acestei frumoase descoperiri. Eu am pus-o deja pe listă şi abia aştept să revin aici, împreună cu ai mei, deşi mi-ar fi destul de greu să aleg între locul acesta sau Casa Ţara Beiuşului, vizitată ieri. Nici pensiunea la care stăm, Pensiunea Turul din Remetea, nu e de lepădat – mâncarea e bună, căsuţele sunt confortabile iar campingul de peste drum e spaţios şi frumos amenajat. E clar, va trebui să revin de mai multe ori în Apuseni, să aprofundez subiectul.

După masă şi încă o gogoaşă, jur că e ultima sau fie, penultima, pornim pe jos, coborând dealurile spre Cheile Cuţilor. Descopăr cu groază că bateria de la aparatul foto e la capătul puterilor şi nici telefonul nu e mai vânjos. E ca şi cum s-ar stinge lumina şi peisajul ar dispărea din faţa mea. Mă îngălbenesc de nervi precum copacii din jur, dar, în cele din urmă îmi propun să mă bucur de plimbare şi de ceea ce pot imortaliza în minte, făcând economie de cadre. Trebuie să păstrez un strop de energie în aparat până la peştera cu cristale, aştept de foarte mult timp să o văd (cam de când a scris Lorena despre ea, aici).

La ieşirea din chei urcăm în maşini şi pornim către Mina Farcu. Dar nu intrăm încă, ar fi păcat de lumina caldă a apusului, merită să mai facem o plimbare, pe traseul tematic Descoperă Valea Roşiei.

Razele soarelui se strecoară diafan printre degetele copacilor bătrâni, în vale fumul de la case începe să se ridice, iar când ajung la un punct de belvedere şi văd cu ce gamă cromatică se joacă pădurea, mintea îmi zboară iar spre copilărie. Locuiam la bloc, în Piatra Neamţ, un oraş mic şi destul de verde, înconjurat de dealuri.  De la geamul meu priveam o mică pădure de sălcii, iar din balcon admiram coama Cozlei. Când venea toamna, începeam să urmăresc  evoluţia pădurii, până la punctul ei de apogeu, când spuneam că mai frumos de atât nu e nimic pe lume! Iată-mă acum în Pădurea Craiului, cu vreo 30 de toamne mai târziu, privind dezmăţul de culori şi strigând tare către copilul păstrat în suflet: Ba asta e şi mai frumoasă!

După plimbarea aceasta sunt atât de plină de lumină şi de culori încât nu-mi mai trebuie tiroliană. Vrăjeală. De fapt îmi e frică şi nu am chef să-mi stric buna dispoziţie. De pe o băncuţă privesc apusul glorios al soarelui, cerul pictat cu un roz nepermis de strident şi mă gândesc că numai Turner ar putea face un tablou în aceste nuanţe fără să alunece în kitsch. Când se întunecă şi chirăirile de la tiroliană se transformă în cântece de greieri, ne punem căştile şi întrăm mai întâi în mină, apoi urcăm pe o scară îngustă, în cutia cu bijuterii a naturii. Nu reuşesc să aflu dacă peştera cu cristale e unicat sau nu, dar e clar că la noi se mai ascund prin adâncuri astfel de miracole. Ce spuneam mai devreme? Că lumea pământului nu are nicio legătură cu lumea de la suprafaţă? Iată o posibilă dovadă: în perioada în care peştera nu era amenajată şi nici blocată, tot felul de curioşi sau idioţi intrau şi rupeau cristalele, crezând poate că vor reuşi să-şi facă viaţa mai frumoasă cu ajutorul lor. Însă cristalele, odată scoase afară, îşi pierdeau strălucirea, se înnegreau. Ştiu şi eu, poate e aşa sau poate e doar o legendă inventată pentru protejarea naturii. Ceea ce încep să cred este că în întunericul absolut al pământului există o anumită lumină, o strălucire aparte, ceva care nu are nimic a face cu ceea ce ştim, oricât am încerca să definim în cuvinte; o lumină ce hrăneşte pasiunea pentru speologie sau pasiunea pentru pietre. Când ieşim din nou afară e beznă. Ha, era mai multă lumină în mină! Iar cerul de acum pare doar acoperişul afumat al unei colibe, în comparaţie cu apusul turnerian de dinainte.

Lumina se reaprinde în atelierul celui care a fost Dorel Codoban, făuritorul de viori cu goarnă. Câteva exemplare stau pe rafturi simple de lemn iar în jur camera arată ca şi cum meşterul ar fi plecat puţin, până în vecini. Din păcate vecinii săi de acum au aripioare, iar soţia sa şi ginerele, cei care ne povestesc despre ingeniosul instrument, ale cărui rezonanţă şi amplificare se bazează pe alăturarea corzilor de difuzorul unui gramofon, nu ştiu cum să ducă tradiţia şi meşteşugul mai departe. Mă revoltă puţin felul în care sunt ţinute instrumentele, mă doare detaşarea pe care prezentul o arată faţă de o artă ce se va pierde. Aflu că trei viori cu goarnă dublă au luat drumul colecţionarilor, una fiind chiar într-un muzeu de muzică din Europa. Sufăr pentru viorile rămase văduve, într-o camera dezordonată din care meşterul e plecat puţin, spre altă lume, luând cu el meşteşugul, poate pentru totdeauna. În acelaşi timp, undeva la un restaurant, în zonă, lăutarii cântă la vioara cu goarnă, la o nuntă.

Intrăm apoi în casa familiei Codoban. Miroase a varză pusă la murat şi mă distrez, ştiu cum e când o vânturi – şi noi ţineam uneori butoiul în baie, până era gata de depozitat la rece, în cămară. Doamna Codoban ne arată un război cam vitregit şi el de funcţii, promiţând că va fi repus în funcţiune. Apoi scoate câteva ii şi cămăşi tradiţionale dintr-o pungă. Nu rezist tentaţiei de a cumpăra una pentru Alex, îmi place mult textura aspră a materialului, sentimentul de trăinicie pe care mi-l dă. O rog pe tanti să mă lase să fac o fotografie şi abia atunci observ ce trăsături frumoase are, ce ochi albaştri. E mai frumoasă decât bluza şi mă bucur că am avut ocazia să o imortalizez.

Lumina se stinge şi în casă şi în atelier, suntem poftiţi la plăcinte şi încă o rundă de tărie. Iar vom ajunge deja hrăniţi, dar cu poftă de viaţă, la masa de seară.

Ziua 3 –  Lumină cu dinţi.

Rafting pe Criş şi plimbare la relanti cu apus şi biciclete

Toată lumea râde de noi, cei care ne-am înscris la rafting, când apa nu are mai mult de 4 grade şi nici afară nu e vară. Nu ai cum să nu te uzi, sigur te uzi, se comentează. No bun, asta e, mi-am făcut-o cu mâna mea. Mă echipez în costumul de focă (neopren), ajungem la malul apei, umflăm bărcile, punem veştile de salvare şi căştile, ascultăm instructajul prăpăstios. Echipată astfel, ca un robot gonflabil, n-am cum să păţesc nimic. Poate doar să fac pe mine, în lipsă de variante. Pentru că da, natura mă cheamă deja, doar pentru că am aşteptat cu picioarele în iarba udă şi rece. Dau jos în viteză casca şi vesta, ochesc un tufiş, ţopăi până la el, jupoi neoprenul de pe mine (vai, ce bine că e cu vreo 4 mărimi mai mare), scap de presiune, trag înapoi neoprenul, fug la bărci, pun vesta, pun casca, dârdâi, apuc de barcă şi păşesc cu încredere în apă. Surpriză, pe Criş curge apă termală fierbinte. În visele mele.

Din fericire suntem într-un sezon în care apele nu sunt umflate şi alunecarea pe apă e mai facilă decât credeam, chiar şi pentru o echipă formată 100% din începători. Trei fete – eu, Andreea de la AER şi Irina de la Cincşor – şi toate trei, mândre foc de performanţa noastră. La o cascadă facem o oprire. Unii mai curajoşi se aruncă în groapa cu apă săpată de cascadă. De jos sau de sus. Nici acolo nu curge apă termală, aşa că mă abţin, mi-e suficientă apa din papuci, nu mi-o doresc şi în alte locuri.

Nici lumina nu e ce trebuie, nu e foarte înnorat, dar nici senin, soarele iese abia spre final, când corpul nostru s-a descurcat deja singur, aducând temperatura peliculei de apă din costum la temperatura corpului. Nu e chiar atât de rău, părăsesc barca convinsă că voi merge la rafting şi altădată, indiferent de anotimp. Iar după barcă merge o încălzire pe biciclete.

Când Dumnezeu se pregăteşte să dea iar stingerea peste dealurile din Remetea, suntem deja pe două roţi, pedalând din greu la deal. Rămân în urmă, încercând să îmbin armonios fotografia cu gâfâitul. Mă simt incomod din cauza asta, mai ales pentru că ne ameninţă în mod evident întunericul, pe drumul de întors, dar nu mă pot abţine să nu iau cu mine, în aparat, tabloul intens colorat al apusului. Bogdan are multă amabilitate la purtător şi mă însoţeşte răbdător, încercând să mă convingă, fără succes, că se poate merge puţin mai repede decât ca un melc, la vale. Nu cred că ştie cu cine are de-a face!

S-a făcut şi beznă. Bicicletele noastre nu au lumini, cu câteva mici excepţii. Mersul pe noapte nu intrase în planul organizatorilor. Şoseaua îngustă se umple deodată cu maşini, de parcă s-ar fi spart o ţeavă undeva. În faţa mea o fată cade pe o parte, în mijlocul şoselei, în timp ce încearcă o manevră ciudată de urcare pe bicicletă. Simt că mi se duce tot sângele din picioare, de spaima a ceea ce ar fi putut să se întâmple dacă fix atunci curgea o maşină din ţeava spartă. Automobilul de pe contrasens îşi manifestă şi el sperietura, printr-un claxon ascuţit. Ajungem cu bine la pensiune, fără alte incidente.

Am supravieţuit şi acestei zile. Pot face un duş fierbinte şi apoi pot stinge lumina.

Ziua 4 – Foc.

Despre langoşi, olărit şi alte bucurii

Dimineaţa ne găseşte în curtea pensiunii, la o porţie de langoşi fierbinţi ce se scot cu lopata din cuptor, pe măsură ce ne aşezăm la mese. Razele soarelui, aburul care iese din pâinicile coapte şi din carafele cu ceai, culorile dimineţii, sunt mărunţişuri de care mă bucur, celebrând viaţa simplă şi şansa unei zile frumoase. Pâinicile se umflă în cuptor, după care le rupem aşa fierbinţi şi le acoperim cu smântână şi usturoi sau cu gem.

Tot în cuptor se ard piesele de ceramică pe care le crează doamna Szolga Iuliana, olar din Vadul Crişului. Intrăm la ea în atelier şi urmărim cum mâinile ei dau viaţă, cu uşurinţa experienţei, unui vas. Lutul din zonă e alb, ca şi cum ar fi strâns în el toată lumina şi speranţa zilei. E mare lucru să poată face omul ceva cu mâna lui, ne povesteşte ea, în timp ce degetele netezesc formele create. Vedeţi, nu se subţiază pielea pe dejet, oricât îl folosesc, mai glumeşte bătrâna. Are dreptate, munca nu a omorât pe nimeni şi niciun meşteşug nu ne lasă fără instrumentul pe care îl folosim pentru a-l crea, fie că este vorba de creier sau pielea de pe mâini. Dacă roata ar fi un computer, atunci pe vasul meu ar fi scrisă această poveste. Are dreptate doamna, e minunat să poţi crea ceva, cu mâinile tale. Iau două căniţe nedecorate pentru acasă, să le pictez împreună cu Petra.

Plec din Bihor fără să apuc să fotografiez lumina care îmi face iar cu ochiul, de printre căpiţe. Mă opresc în Cluj, la Ami, exact atunci când soarele se pregăteşte să apună. Unul dintre bulevardele cunoscute ale oraşului pare poleit iar asta mă ajută să ignor sau să iert prezenţa maşinilor.

Ziua 5 – Lumină pură.

Pe aleile grădinii botanice din Cluj plouă galben, din copaci. În sere, bucăţele de soare se aleargă printre simetriile unor frunze, ieşind printr-o gaură sau scoţând la lumină texturi variate şi alambicate. Într-o picătură descopăr o grădină micuţă. Tu ai o obsesie cu luminile şi dungile, constată Ami. Chiar?, răspund eu, mimând inocenţa. După care mai fotografiez câteva frunze şi câteva umbre în dungi şi ţinută de toamnă. Da, cred că toamna asta s-au purtat luminile şi culorile calde. A fost cea mai frumoasă toamnă.

Drumul spre Bucureşti e lung, începe pe o lumină ce seamănă mult cu cea din prima zi şi durează cât o carte şi jumătate. Când cobor din tren simt mirosul Bucureştiului şi un aer mai cald. În gară e destul de întuneric şi până una alta mă bucur că sunt aici. Petra îmi sare de gât. Maaaaamiiiii! Deodată e lumină, lumină pură.

---

Organizarea acestui infotrip a fost realizată de biroul AER, iar cei care ne-au primit cu drag în Pădurea Craiului şi ne-au ghidat în cele trei zile de activităţi au fost membrii echipei CAPDD Bihor. La infotrip au mai participat reprezentanţi ai Apuseni Experience, Asociația Mioritics, Carpat Bike, Carpathian Nature Tours, Centrul de Ecologie Montană, Cincșor.Transilvania.Case de oaspeţi şi Wanderlust Tour.