Eşarfele din Damasc

Ador eşarfele. Am foarte multe de toate mărimile, formele şi culorile. O eşarfă sau un şal sunt versatile şi se transformă în funcţie de moment, temperaturi şi nevoi. Protejează de un soare prea puternic, îţi învăluie umerii într-o seară răcoroasă, te apără de frig iarna sau pur şi simplu îţi colorează o zi mohorâtă.

Cele mai deosebite şi mai multe şaluri le am din Damasc. Din al-Hamidiyyeh Souq situat în oraşul vechi. De la intrarea principală străbaţi aleea acoperită care seamănă cu un tunel colorat şi foarte animat. Din uşile prăvăliilor înşirate de o parte şi cealaltă vânzătorii te poftesc să te apropii să le treci pragul. Când e multă lume nu prea poţi zăbovi să caşti gura, n-ai încotro şi te laşi purtat de flux.

Textile, covoare, hijab-uri, ţinute sclipicioase pentru ocazii, narghilele, parfumuri orientale tari, bijuterii din aur, cea mai grozavă îngheţată acoperită cu fistic măcinat la Bakdash compun tabloul pestriţ din souq. La capătul aleii acoperite ieşi la lumină pe sub arcada romană şi ţi se înfăţişează numaidecât impresionantă, marea moschee a Omeiazilor. Una din cele mai mari şi mai vechi moschei din lume a fost pe rând templu roman, apoi biserică şi în final a fost transformată în loc de rugăciune musulman.

Spre dreapta, mai admiri o vitrină încărcată de bijuterii orientale din argint şi pietre preţioase. Imperceptibil, peisajul din jur se transformă. Mărfurile vândute par mai modeste decât cele de pe aleea principală, precum şi prăvăliile care se micşorează. Obiecte lucrate în alamă, icoane, bijuterii din argint, şi şaluri. Şaluri colorate din lână, caşmir, bumbac, eşarfe fine din mătase atârnate în bătaia vântului şi sub privirile trecătorilor ca să-i ademenească.

Eyad are o prăvălie micuţă plină de comori. Şalurile stau cuminţi împachetate pe rafturile înguste din dreapta. În partea stângă are tot felul de obiecte la fel de interesante, însă pentru mine atracţia o constituie eşarfele. Negustorul nu face parte din tagma celor care te acostează, trag de tine şi te împing aproape cu forţa în magazin. E puţin atipic, aş spune, pentru un vânzător arab şi poate de-aceea am decis să mă opresc şi să revin mereu la magazinul lui. Insistenţa specifică a vânzătorilor de bazar mă agasează şi mă distrage de la plăcerea cumpăratului.

Domnul Eyad are în jur de patruzeci de ani, e plinuţ, asudă mult şi se emoţionează când insişti prea tare cu negociatul. Reducerea pe care ai vrea s-o obţii depăşeşte probabil ce îşi imaginează un negustor arab din souk că ar fi în stare să ceară nişte clienţi europeni. Îl trec toate transpirațiile, acceptă să ne dea o reducere consistentă şi obţine în schimb  plata cash. E mulţumit cred de „afacerea” încheiată pentru că a vândut în jumătate de oră cât pentru două trei săptămâni. La ieşire simţi cum se aţintesc asupra ta privirile cercetătoare, poate niţel invidioase, ale celorlalţi vânzători.

După prima cumpărătură când ne salutam, i-am spus că data viitoare o să trecem musai pe la el. Nu ştiu dacă ne-a crezut, poate toţi muşterii promit asta la plecare. Îmi amintesc că de fiecare dată când mă reîntorceam la Damasc, aveam o oră sau două pentru plimbarea obligatorie la al-Hamediyyah. Treceam în viteză pe aleea principală, atât cât îngăduia înghesuiala, nerăbdătoare să ajung. Mă propteam pentru câteva secunde în pragul prăvăliei cu eşarfe minunate, spunând-i domnului Eyad: „Ne-am întors!”. Primirea era caldă întotdeauna şi privirea i se lumina la vederea noastră. „Welcome” era primul lui cuvânt de întâmpinare. Ne lăsa să-i cotrobăim pe rafturi printre marfa pe care o aşezase probabil cu mare grijă, zâmbind cu indulgenţă, iar la nevoie despăturea cu încetineală câte o minune fină să-i putem admira imprimeul.

Când întind mâna spre raftul de sus al dulapului unde locuiesc eşarfele mele damascene pentru a o alege pe cea mai potrivită care să-mi împodobească ziua, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la domnul Eyad. Azi ştirile îmi spun că Siria e pradă haosului, că oamenii se luptă între ei în încercarea de a schimba un regim, mulţi au murit, alţii pleacă. Televizorul varsă imagini copleşitoare spre mine: oamenii literalmente cu bocceaua în spinare, femei cu prunci în braţe stau înghesuiţi şi aşteaptă sperând că vor putea trece graniţa şi că vor fi primiţi în vreo tabără de refugiaţi din ţările vecine. Gândul îmi zboară spre Damasc. S-a împlinit un an de când am fost acolo ultima dată. Ce s-o fi ales de micuţa prăvălie cu comori? Să fie închisă? Cu siguranţă. Cine mai cumpără eşarfe din vechiul bazar? Cei mai mulţi dintre clienţii lui erau străini. O fi scăpat negustorul sirian care îmi furniza accesoriile preţioase? Poate a plecat şi el, poate a rămas şi încearcă să supravieţuiască unei situaţii pe care nu şi-a dorit-o.

Pot doar să le trimit un gând bun lui şi tuturor celor pe care i-am întâlnit în Siria, prieteni şi cunoscuţi, să sper şi să mă rog ca viaţa lor să îşi reia cursul normal cât mai curând. Fac asta de fiecare dată când mă gătesc cu un şal din Damasc. Poate într-o zi, când nebunia se va sfârşi, am să mă întorc să-l caut pe negustorul din souq la locul ştiut, iar el mă va întâmpina ca întotdeauna cu un bun venit. Ochii i se vor lumina şi în timp ce îmi va despături eşarfele ca eu să le pot atinge şi alege, o să-mi povestească prin ce a trecut în aceste vremuri tulburi. Şi îmi promit să nu mă mai grăbesc.

 

Absolventă de Litere şi pasionată de lectură şi limbi străine, Ana Maria Vaida a călătorit pornind concentric printr-o parte a Europei de Est, din Romania, Ungaria, Bulgaria ca să ajungă în Orientul Mijlociu, în Iran, Vietnam şi chiar in Caraibe. Ana Maria mai spune despre sine următoarele: „Călătorind am învăţat că nu-i bine să pleci la drum cu multe aşteptări şi idei preconcepute. Etichetele şi prejudecăţile se lasă acasă dacă vrei sincer să te alegi cu ceva din călătorit. Am învăţat în timp să iau cu mine doar capacitatea de a mă mira şi multă curiozitate.”