3 momente perfecte în Paris

Motto:
Pourquoi Paris ? Paris n’a pas besoin de raison, Paris est sa propre raison
.
Maureen Johnson

 

Ahh, despre Paris, ce se mai poate spune despre Paris, că oricum știm toți totul despre Paris? Că e murdar. Că e aglomerat. Că e supra-evaluat. Ba nu, că e pentru romantici. Că nu-e-așa-cum-am-crezut-noi (am aflat de curând că există și o boală pe tema asta, a oamenilor care se duc cu așteptări în Paris și sunt atât de dezamăgiți că apoi se internează să-și revină. O să verific dacă e pe bune).

Că e prea scump, că e prea gri, că Turnul ăla ba e prea frumos, ba e prea urât. Că e plin de negri care cerșesc sau vor să-ți vândă ceva. Sau plin de români care cerșesc și vor să-ți vândă ceva. Că e periculos (pe locul nu știu-câtulea la orașe periculoase.) Ba nu, că e Disneyland, și acolo se găsește tot adevărul (și toată magia) din lume.
Chiar, o mai fi vreun oraș pe lume cu mai multe clișee atașate de el, cu mai multe etichete lipite pe frunte? Posibil.

Sunt la a patra vizită, uneori am avut timp pe  îndelete să văd ce-mi poate arăta, iar alteori am fost pe fugă și n-am văzut nimic. Așa că, nedeclarându-mă vreo cunoscătoare, decid să-i acord în continuare girul meu, să îmi găsesc drumul între atâtea etichete și afirmații universal-valabile.

Plec cu o Ea de data aceasta, și eu, și ea mai fuseserăm în vizită, și aveam amândouă oareșce temeri reciproce:

O vrea să mă ducă târâș pe la toate monumentele și atracțiile turistice, pe sistemul „s-o bifăm și p-asta”?
Aoleu, o vrea să mă îngroape prin muzee?
– N-o să-i placă să ne pierdem vremea prin magazine, sunt sigură!

Nu contează care temere a cui a fost, contează că, de fapt, ne-am potrivit de minune în propuneri și păreri.

1. Sacre Coeur

–  Hai să mergem la Sacre Coeur, eu n-am fost niciodată, îmi propune ea.

Eu, cam îndoită, accept. Mai fusesem, nu m-a impresionat, era o colcăială de turiști, înăuntru aglomerat, tone de vânzători ambulanți care vând tone de prostii și insistă până când singurul lucru pe care îl mai poți face e să te duci să-ți iei o tonă de vopsea de păr că ți-au scos toți perii albi din cap.

Mergem. Pentru că avem hotelul relativ aproape, plecăm pe jos. Hoinărim pe străzi. Nu prea ne uităm pe hartă: Pe acolo trebuie să o luăm, spre dreapta, vezi? E singura stradă care urcă, ori noi trebuie să ajungem sus în deal. Montmartre e prietenos, nu prea aglomerat, ba chiar zăresc și-o străduță pustie. Bem o cafea, ne prelingem pe lângă ziduri, e cam frig. Îmi iau o pelerină. Roșie. Brusc sunt sunt mai țanțoșă și parcă am și-o coadă care zbârnâie drept în sus.

Montmartre, cafenea
Montmartre, cafenea

Ajungem. Aceeași aglomerație, oameni pe scări, biserica am mai văzut-o… și atunci se produce. Momentul magic, neașteptat: prin pătura de nori se strecoară, înghesuit, un soare dulce. Sfâșie cu razele și trimite sclipiri pe acoperișurile Parisului pe care-l văd de la înălțime. O ceață învăluie restul peisajului, te lasă să ghicești doar un pic din oraș. Nu mai e nici așa de frig. Un tânăr cântă/cerșește pe treptele din fața bisericii, dar în surdină, mai făcând o glumă, mai povestind cu publicul. Îmi intră o liniște și-o fericire în suflet: în momentul ăsta nu-mi mai trebuie nimic. Am tot. Mă uit din vârful dealului la Paris (Sunt la Paris!, zbiară un suflet de copil crescut în comuna Teiu, județul Argeș), nu-mi trebuie nici să-mi fie mai cald, nici să mă țin de mână cu vreun iubit vremelnic, nici să plănuiesc unde mergem de aici, nimic-nimic.

Iese și G. din biserică, stăm un pic și ascultăm împreună. Pe băiatul care cântă, vorbele turiștilor, un scârțâit de trenuleț, zgomote amestecate ale unui oraș care vrea să-mi spună ceva.

Plecăm. Am un zâmbet mare și luminos cât turla aia mare a bisericii.

Morala?
Mai dă-i o șansă.

2. Magazine cu nimicuri, târguri, galerii

 – A, dar nu credeam că ție o să-ți placă să te uiți la așa ceva!
–  Mie? Dar eu sunt o coțofană, cum să nu-mi placă?!

Un țel tot aveam și eu în Parisul ăsta. Să mă-ntorc în piața de flori de pe Ile de la Cité, să-mi iau o stropitoare. (Modul în care se înfiripă ideile în capul femeilor merită măcar un tratat de specialitate, în cel puțin 12 tomuri, dar ca să o scurtăm: fost la Paris cu mama, îndrăgostit de stropitori, neavut bani/loc în bagaje atunci, neluat. Promis în barbă că data viitoare îmi iau.)

Piata de Flori Ile de la Cite
Piata de Flori Ile de la Cite

Am fost  în piața cu pricina, am luat stropitoare și găletușe și cadou pentru Lorena, și toate nimicurile cu sclipici, colorate și mirositoare (în general a lavandă) pe care ni le-am putut permite. La fel am pățit și-n toate magazinele în care intram, o lume de poveste una după alta, în care răzătorile au fuste și morcovii ascuțitoare. Eram sfâșiate între respingerea consumerismului (hai mă, toate prostiile ni le cumpărăm, zău așa) și atracția de nestăvilit a lui uite-l-ce-drăguț-e-trebuie-să-mi-l-iau-să-l-pun-în-casă.

De cele mai multe ori, l-am luat…

Ciocolată, caramele, ciorapi cu fețe, bluze, tacâmuri care arată ca acadelele, vederi de trimis la prieteni dragi, un set de coaster-e („sub-pahar”), gauffre și clătite cu crème de marrons, o cutie de metal pentru păstrat vederile primite de la prietenii dragi, și cadouri, toate au venit cu noi. Am intrat la magazinul Disney. Am prevenit-o: vezi că aici o să-ți fie greu! Mi-a fost și mie, deși eu n-am copil acasă, dar tot am plecat cu o gentuță cu Minnie Mouse.

Cadouri. Ghici cine primeste ce?
Cadouri. Ghici cine primeste ce?

Altă tentație a fost un magazin de miniaturi din care am ieșit vorbind singură și dând din mâini: aveau de toate obiectele mici-micuțe din care poți să-ți creezi o casă în miniatură, cu tel (mic), umbrelă (micuță), sucitor (minuscul), telefon fix (adorabil), fotoliu, toaletă și absolut tot ce se poate găsi într-o casă (foarte-foarte mică), loc numai bun să-ți pierzi mințile, banii și toți amicii care n-ar înțelege subita boală mentală care te-a lovit.

Îi explic că musai trebuie să ajungem la Galeriile Lafayette să vedem vitrinele mișcătoare. Interiorul este și el impresionant, însă și dacă intram înăuntru ceva îmi spune că multe cumpărături n-am fi făcut. Am avut mai multă dreptate decât credeam: am ajuns după închidere. Ei, nu-i bai, distracția era pe-afară.

Morala?

Să nu uit să rămân cât de copil vreau în sufletul meu și să mă uit la jucării la orice vârstă.  Desigur că sunt și lucruri importante și impunătoare în viața oamenilor mari la care trebuie să ne uităm cu toată admirația. Dar acum ne jucăm.

Pe  Champs-Élysées – târg, în târg căsuțe și tonete, și-n ele alte nimicuri esențiale complet nefolositoare. Printre care, o față care mânca bani. Pușculiță. Eh, cam târziu ne întâlnirăm dragă. Pe banii mei i-a mâncat deja altcineva.

Manca-bani
Manca-bani

Vorbind de mâncare însă…

3. Cina  în Cartierul Latin

Data trecută, rătăcind cu mama în aceeași zonă, am nimerit de-am cinat  într-un restaurant complet franțuzesc. Cam așa ceva căutam și acum. Fiind în Paris, sună un pic inept ce zic aici, dar de fapt ce vreau să spun e că eram în căutarea unui restaurant cu clientelă majoritar franțuzească, nu turiști. Nu că asta ar fi obligatoriu vreo garanție pentru calitatea mâncării, însă pe moment mi-ar fi  sunat mai plăcut la urechi decât un turn Babel răsturnat pe la mese și în farfurii. Am căutat, trecând printr-o încâlceală de chinezesc-arăbesc-grecesc-indian-italian-thailandez șamd, tot căutându-l pe Acela, Unul.

Unde mancam in seara asta?
Unde mancam in seara asta?

Ceva mi-a atras atenția, și l-am nimerit, cu tot dichisul său franțuzesc cuvenit: măsuțe înghesuite una-ntr-alta, pian, un domn care se strâmba cu-n patos teribil de amuzant când cânta, câțiva mușterii care desigur că erau „de-ai casei” și totodată fani ai cântărețului, meniul plin de specialități franțuzești  și un chelner à la Banderas (dacă știți vreun actor francez care seamănă cu Banderas, cu drag îl înlocuiesc).

Piano guy
Piano guy

Ei bine, eram fericită, avea aerul și alura potrivită. Restaurantul, adică, nu chelnerul – el avea statura potrivită…  Am pățit pe rând un

 

Ce sa mai zic...
Ce sa mai zic…

și o

 

The end.
The end.

iar G. a mea care nu mănâncă pește și nici fructe de mare a încercat curajoasă din porția mea de coquilles Saint-Jacques. Am fost tare mândră de ea.

De fapt, sunt stridii de la La Criée. Sic.
De fapt, sunt stridii de la La Criée. Sic.

Morala?
Să încerci mereu într-un loc nou un lucru nou? “When in Rome…”?  Să te pierzi în Cartierul Latin la următoarea vizită în Paris, cu gândul la studenții de la Sorbona care acum ceva vreme își purtau controversele în latină pe străduțele ce formau pe vreme aceea campusul universitar?

Ei, aș. Nu știu morala aici. Poate îmi spuneți voi…

 

Post scriptum

În toate zilele, puține, cât m-am învârtit în oraș, am fredonat ceva. Cântam, habar n-am ce, n-aș ști să reproduc linia melodică. Uite-așa, susuram un cântecel, sus pe deal, jos prin Place de la Concorde, pe Champs-Élysées sau învârtindu-mă pe lângă Centre Pompidou. A fost coloana sonoră a celor (hai să fiu cinstită) mai mult de trei momente perfecte.

Paris, Place de la Concorde
Paris, Place de la Concorde

Desigur, aș fi putut să mă uit și la mizerie, și la străzile gri și la oamenii amărâți, și-atunci ioc perfecțiune. Dar din ăștia am și acasă, iar acasă chiar trebuie să fac eforturi să văd clădirile frumoase ale Bucureștiului și să mă bucur de orașul în care locuiesc.

Strada din Paris
Strada din Paris

Și totuși.
Morala? Caută ceva frumos și vei vedea ceva frumos. Caută să vezi urâțenia și-o vei găsi. Simplu, nu? Chestiune de perspectivă.

 

Dacă ţi-a plăcut, abonează-te la newsletter şi primeşti cele mai frumoase articole din LumeaMare, o dată pe săptămână!

* indicates required



Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.