Nu vom mai privi niciodată o clanţă la fel, ne spuneam cu toţii, după ce fierarul din Tălişoara ne-a arătat cum poate fi modelat fierul ca atunci când pui mâna pe el să ţi se aşeze cuminte în podul palmei. Am apăsat mânerul de la uşa atelierului şi aveam să observ cum se simte altul asemănător, două săptămâni mai târziu, când deshideam uşa unei case istorice din Bucureşti. Măiestrii de mult uitate, mâini care fac alte mâini să se simtă bine, meşteşuguri şi ferestre către trecut, iată lumi care se deschid în faţa unui călător curios.

În Covasna şi în jurul Tălişoarei ar mai fi fost multe locuri de văzut sau meşteşugari de vizitat, dar nu am avut timp pentru toate. De dimineaţă i-am făcut o vizită lui Nagy György, un bărbat blând cu ochi limpezi şi un molcom accent unguresc, dar cu o mână iute şi puternică. Fierarul a prezentat atelierul vechi şi atelierul nou, a povestit despre tradiţia din familie şi felul în care se foloseşte acum de tehnică păstrând totuşi modul tradiţional de a lucra. Sub privirile fascinate ale întregului grup a încins şi modelat fierul pentru a realiza un cui şi decoraţiunea de pe bara ce ar fi putut face parte din gardul Castelului Daniel. I-am urmărit cu atenţie mâinile şi am ascultat muzica produsă de bătaia ritmică, punct în fier şi contrapunct în nicovală. Şi aşa cum arătam mai sus, simţul observaţiei mi s-a îmbogăţit, ajutându-mă să văd cu totul altfel detaliile pe care aveam să le mai întâlnesc pe drum.



Booking.com


Click pe imagini pentru a intra în galerie.

Traseul mergea mai departe, către Viscri. Plouase mult cu o zi înainte, aşa că s-a hotărât că nu vom pedala pe drumul neasfaltat care trece prin Racoş, ci pe ruta Vârghiş – Homorod – Rupea – Dacia. Am avut noroc de o zi cu soare, dealurile au început să-şi facă simţită prezenţa, ca şi ciobanii cu oile lor, la margine de drum. Traseul a trecut prin umbra unei păduri, a ajuns în locuri înalte de unde se puteau admira colinele din jur, prin sate vechi, unele mai puţin îngrijite ca altele. După o pauză de prânz în Rupea, am urcat şi până la cetate, unii pe bicicletă, alţii pe lângă. Eu am făcut parte din a doua categorie, desigur, ocazie bună să mai fac câteva poze. Nici de data aceasta nu am reuşit să vizitez cetatea la interior, aşa cum mi s-a întâmplat de atâtea ori când am trecut prin Rupea. Era destul de târziu şi, dacă aş mai fi stat, aş fi ratat vizita la cărămidarul din Viscri sau ar fi trebuit să urc în minibusul de asistenţă, pentru a ajunge la timp. Nu am fost împăcată cu niciuna dintre variante. Eram obosită deja, dar ambiţia era la cote mai înalte decât dorinţa de a vizita cetatea. Apoi, să fi ratat eu tocmai distracţia, coborârea pe bicicletă de la cetate în jos?

Click pe imagini pentru a intra în galerie.

Când am ajuns în Viscri am pornit aţă către cărămidar. Era cât pe ce să-mi car bicicleta în spate, pe o potecă îngustă şi abruptă spre casa acestuia, dar toţi ceilalţi au respins ideea, aşa că am abandonat-o şi eu pe Donna Alba (ţi-am spus că aşa o cheamă pe bicicleta mea?) într-o poiană, cu inima îndoită şi cu speranţa că o voi mai găsi acolo şi când mă întorc. Ştim doar care este teama ancestrală a românului: să nu fie furat. Asta îmi aduce aminte de încă un exemplu amuzant, din care se vede că această spaimă apare de la cele mai mici vârste. L-am invitat pe Mihai Barbu la şcoala Petrei, să povestească copiilor despre călătorii şi aventurile sale pe motocicletă, în drumul parcurs solitar către Mongolia. L-au ascultat cu toţii fascinaţi, au pus întrebări, însă dilema care i-a frământat pe cei mai mulţi dintre ei a fost: „Şi unde v-aţi legat motocicleta în deşert?”. Cam aşa eram şi eu, ca un copil de clasa a şasea care se întreba unde ar putea lega bicicleta în pădure. Am uitat însă repede de griji, când am ajuns sus pe deal şi am văzut Viscri de sus, cu cetatea fortificată dominând de pe o altă colină şi acoperişurile ordonate ala caselor umplând o vale.

Click pe imagini pentru a intra în galerie.

Atelierul sau mică fabrică a lui Gheorghiţă Lascu e într-o poiana însorită, lângă pământul lutos din care îşi ia materia primă. Mă uimeşte întotdeauna pasiunea cu care povestesc şi lucrează toţi aceşti oameni pe care i-am întâlnit, de la cărbunari până la fierari sau cărămidari. Sunt cei care, din proprie iniţiativă sau convinşi de alţi întreprinzători care încearcă să reînvie tradiţii, ajung să îşi iubească meseria şi să o respecte aşa cum o respectau şi strămoşii lor. Din Viscri a pornit toată această mişcare de revigorare a Transilvaniei, iar numele Prinţului Charles sau al Carolinei Fernolend (Mihai Eminescu Trust) e pe buzele tuturor. Ea l-a convins şi pe Gheorgiţă că ar putea practica această meserie, urmând tradiţia bunicului său. După mulţi ani petrecuţi în Ungaria, la muncă, acesta este acum recunoscător pentru încurajările primite, pasionat de ceea ce face şi bucuros să fie independent, acasă la el. Cărămizile şi ţiglele lui sunt folosite la restaurarea monumentelor şi caselor istorice din Transilvania. Chiar dacă ne-am făcut apariţia destul de târziu şi cred că am încurcat puţin planurile familiei de cărămidari, Gheorghiţă nu s-a grăbit şi ne-a arătat pe îndelete etapele muncii sale, în timp ce soţia sa supraveghea şi mai bombănea din când în când, amintindu-i că avea şi altceva de făcut. Am mai petrecut destul de mult timp înţelegând cum se face ţigla (aici a intrat şi doamna în pâine, sau mai bine zis lut), cum se „coc” apoi produsele în cuptor sau cum pe timp de iarnă se produce var, pentru a asigura un venit constant. Ne-am luat cu greu la revedere şi ne-am regăsit prietenii pe două roţi, aşteptând cuminţi în iarbă.

Click pe imagini pentru a intra în galerie.

Bagajele aşteptau deja la Viscri 125, casa în care eram cazaţi. Am făcut un duş rapid, cu gândul că nu ar trebui să ţin baia doar pentru mine – era comună pentru două camere. Apoi, cu părul încă ud, am ieşit în aerul proaspăt şi rece de afară, căutând un loc la soare în care să mă încălzesc şi să vorbesc cu cei de acasă. La Viscri 125 mai ajunsesem şi cu alte ocazii, în trecere. Dar abia acum am descoperit grădina din spate, spaţiul verde cu iarbă înaltă, raze jucăuşe de soare, ciripit de păsări şi hamace numai bune pentru biciclişti obosiţi.

 

Click pe imagini pentru a intra în galerie.

Prognoza pentru a doua zi nu era bună. Ploaia era garantată, iar temperatura nu aveau să nu se ridice peste 10 grade. Eram hotărâtă să nu abandonez, dar socotelile de seară nu se potrivesc întotdeauna cu cele de dimineaţă.

Va urma.


Această aventură a fost organizată de CarpatBike.

Mai multe fotografii din Transilvania se vor adăuga treptat şi în albumul de pe facebook.

Citeşte şi:

Transilvania pe bicicletă (1) – introducere

Transilvania pe bicicletă (2) – Braşov – Tălişoara

Transilvania pe bicicleta (4) – Viscri – Sighișoara

Transilvania pe bicicletă (5) – Sighișoara – Cund

Transilvania pe bicicletă (6) – Biertan – Sibiu

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.