(continuare la prima parte pe care o poţi citi aici)
Praga are atât de multe de oferit încât 3-4 zile, şi nici alea întregi, nu îți sunt suficiente. Cred că 3-4 săptămâni ar putea fi o variantă mai bună ca să apuci să cunoști cu adevărat orașul, şi sunt sigura că ar fi minunat să le petreci acolo. Dacă în prima după-amiază petrecută acolo nu prea știam ce e de capul nostru şi preferasem să ne plimbam, a doua zi am luat cartea în mână şi am decis să vedem Hradcany (cetatea sau castelul) şi Zlata Unlicka (Ulița de Aur), să ne plimbăm prin Mala Strana (orașul mic) şi Josefov (cartierul evreiesc) şi să nu lăsăm să treacă ziua fără să revedem Staromestske namesti şi podul Carol. Știam că e mult, dar rămânea să decidem la faţa locului cum le vom împărți în cele două zile întregi disponibile.
Pe 26 mai 2007 era deja foarte cald, vara se instalase şi soarele, plus oboseala, plus puţinele ore dormite, dădeau un egal de cap semimahmur, virgulă picioare leşinate. Şi abia ajunsesem la vechile scări ale castelului care duceau, într-o pantă lină, dar obositoare, la intrarea prin poarta estică. Muzeul jucăriilor părea o idee tentantă, dar nu mai țin minte de ce nu am intrat, cred că era un mare afiș cu Barbie care ne-a tăiat entuziasmul şi curiozitatea. Ulița de aur era şi ea imediat pe dreapta, dar am decis să facem mai întâi un tur al cetaţii şi să ne întoarcem acolo mai târziu.
Catedrala Sfântul Vit
În piața Sfântul Gheorghe am privit cu încântare în jur, apoi ne-am așezat la coada lungă ce se formase pentru intrarea în catedrală. Stăteam acolo mulțumiți de umbră şi „amenințați” de formele înfricoșătoare ale garguielor, ce pot să te ducă cu gândul la dementorii din Harry Potter. Așteptarea însă a meritat, interiorul catedralei fiind copleşitor. Am fi putut petrece acolo ore pentru a descoperi toate detaliile şi cele 19 capele, însă știam că nu avem timpul acesta.
Mi-au rămas puternic întipărite în minte:
– capela Sf. Vaclav, cea mai mare şi cea mai frumoasă, capodopera gotică împodobită cu 1 345 de pietre semiprețioase;
– sarcofagul de argint al Sf. Jan Nepomucky, o bijuterie enormă din argint, încadrat de valurile grele ale unui imens baldachin;
– statuia cardinalului Schwarzenberg, rugându-se într-o lumină ce părea că vine direct de la Dumnezeu.
După ce am urcat în turnul cu clopote pentru a vedea panorama orașului şi podurile aliniate de pe Vltava, dominate bineînțeles în frumusețe de podul Carol (oglindă-oglinjoară, care e cel mai frumos pod din Praga?), am ieşit să admirăm fațada sudică şi Poarta de Aur, cu minunatul său mozaic. Piața laterală, generoasă ca spațiu, ne-a creat condiții optime pentru adorație, faţă de portalul vestic, unde nu ai suficient loc de pășit în spate pentru a reuşi să privești relaxat în sus, iar înălțimea catedralei te sufocă în spațiul mic ce rămâne până la următoarele ziduri.
Presupun că am observat atunci, în plimbarea în jurul catedralei, şi statuia Sfântului Gheorghe răpunând balaurul, bronz realizat în 1373 de meșterii aurari Martin şi Gheorghe din Cluj, la comanda regelui Karel IV. Mă ruşinez de ignoranta mea şi de faptul că am aflat acest lucru abia acum, așa cum nu am știut nici că o copie a acestei lucrări este lângă Biserica Reformată Centrală din Cluj. Pe care am văzut-o de asemenea, fără să fac vreo legătură şi fără ca mintea mea să îmi tragă măcar un mic semnal de alarmă, să pot măcar spune acum „mi s-a părut mie” în loc de „ce toantă sunt”! Ei bine, sunt toantă şi nu mi s-a părut nimic familiar când am revăzut-o în Cluj, ba mai mult, am avut nevoie de ajutorul unei prietene ca să o localizez în memorie. Mulțumesc Hera!
Dar să trecem peste acest intermezzo autocritic şi să învățam din el că „nu mai facem așa”. Ar fi trebuit să petrecem întreaga zi în cetate, ar fi trebuit să ne documentam cum trebuie, ar trebui, în general, să acordăm mai mult timp locurilor pe care le vizitam. Despre asta am vorbit deja în „Ne plimbăm sau alergăm?” şi acest mic exemplu, cu riscul de a mă pune pe mine într-o lumină proastă, poate va face măcar o lumină mică în mintea celor mereu grăbiți.
Am amânat şi vizita la Palatul Regal pe mai târziu şi am trecut prin următoarele doua curți ale cetății, ajungând la prima curte (curtea de onoare) şi la Poarta Giganților, marcată de însemnele Mariei Theresia şi două grupuri statuare de proporții.
Între timp, ni se făcuse cam foame, așa că vom face o pauză de masă, te las cu amintirea unui prânz delicios luat într-o grădină intimă, cu aer rustic, ușor franțuzit.
Poftă bună şi povestea continuă aici …
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
