Strain in orasul meu – ziua 3

Strain in orasul meu – ziua 3

COTROCENI – CUM MI-AM CASTIGAT PROPRIUL RESPECT

A treia zi ca strain in Bucuresti a fost ceva mai scurta ca de obicei si a fost dedicata vizitarii Muzeului Cotroceni si relaxarii. E sambata si nu am chef sa alerg. Mi-am facut din timp programare la Cotroceni (ce misto suna, zici ca am o misiune diplomatica de indeplinit) si asa ar trebui sa faca orice turist. Nu e mare lucru, se da un telefon la +40-21-317.31.07 sau un e-mai la: vizitare@aim.com. Imediat ce am ajuns acolo am inteles de ce e util; nu pentru ca nu ai fi primit – probabil reusesti sa intri, ci pentru ca aud un strain care ar fi vrut sa viziteze dar la ora respectiva nu sunt decat tururi in limba romana. Ups!

La intrare constatat cu oarecare nemultumire ca s-a depasit cu brio numarul de vizitatori pe grup (fata de cat afisasera ei ca posibil), lucru care e usor neplacut atunci cand astepti sa iti vina randul sa bagi un ochi intr-o camera sau nu reusesti sa auzi tot ce se prezinta. Lasam buletinele acolo, platim taxa de 12 lei de persoana (cam putin, nu?) renuntam la aparatul foto (nu este permisa fotografierea decat in doua camere si nu cred ca merita platit 40 de lei doar pentru atat) si pornim spre palat. Inainte sa incepem vizita ne oprim la garderoba, lepadam de pe noi hainele groase si ne echipam cu papucei de protectie.

Ma bucur sa intalnesc pe parcursul vizitei grupuri de copii, si mici dar si liceeni – imi pare bine pentru ei si pentru scolile care ii aduc acolo, pentru ca au ce vedea si poate fi un mod mult mai placut de a invata istorie decat din paginile plictisitoare ale unui manual.
Recunosc ca am invatat plangand istorie in copilarie si asta tocmai pentru ca nu mi-au placut manualele si nici profesorii tiranici. Daca as acuza epoca de aur pentru lipsurile din educatia mea probabil ca m-as pripi; stiu sigur insa ca tot dispretul pe care il acumulam zi de zi fata de stat, conducere si tara se rasfrangea clar, la varsta aceea, in refuzul de a memora aberatii despre marele conducator si originile noastre eroice. Nu imi placea istoria, nu imi placea geografia, nu vroiam sa invat despre Romania si poporul roman. Imi era rusine si nu aveam speranta. Nimeni nu avea speranta sau entuziasm. Nemaivorbind ca, dincolo de toate argumentele, aveam o predispozitie naturala spre chiul si lene. Daca e sa imi para de ceva rau, apoi imi pare sincer rau ca am uitat cum e sa chiulesti si sa iti fie lene, hm, nu stiu ce se intampla cu mine! Iar pentru restul… cred ca nu e niciodata prea tarziu sa inveti.

Asa ca sa revenim la Cotroceni si sa vedem ce putem invata pe aici. Resedinta regala avand folosirea cea mai indelungata din Romania (din sec al XV-lea pana in prezent), acesta a fost, pe rand: o manastire cu case domnesti (Serban Cantacuzino), palatul regelui Carol I (construit dupa planurile arhitectului francez Paul Gottereau, cel care a creat si frumoasa cladire a CEC-ului), imbunatatit de Ferdinand si regina Maria; casa a pionierilor (deh, Ceausescu), iar dupa dezastrul cutremurului din ’77, casa de oaspeti (tot Ceausescu, nu imi place ca trebuie deja sa il pomenesc de doua ori). Aceasta insiruire este insa foarte putin din ceea ce au vazut peretii mai noi sau mai vechi ai acestei resedinte. Ceea ce este important si ma bucura este ca dictatorul, in megalomania sa nebuna, a reusit sa refaca palatul dupa cutremur, transformandu-l in ceea ce vedem astazi, un loc in care nu iti este deloc rusine sa conduci orice turist. Este unul dintre obiectivele din Bucuresti care atesta faptul ca ne-am dat de ceva timp jos din copaci, ca nu suntem precum cei care ne “reprezinta” tara furand sau cersind cu spor pe strazile altor capitale.

Este pacat ca, asa cum a subliniat si ghidul, nu s-a facut o restaurare. Adica felul in care arata palatul acum nu reproduce decat stilul epocii respective, nu si detaliile sau infatisarea sa originala. Dar chiar si asa, vizita in Muzeul Cotroceni mi-a dat speranta si putere, m-a ridicat pe mine ca roman in ochii mei de strain. Si m-a facut sa doresc sa invat mai multe despre adevarata istorie a Romaniei, ceea ce nici un profesor sau manual din scoala nu a reusit.
Nu va descriu interioarele celor 27 de camere vizitate pentru ca vreau sa va invit sa le vedeti cu ochii vostri. Daca sunteti curiosi puteti gasi un preview pe site-ul muzeului, exista cateva tururi virtuale. Veti ameti putin dar va veti face o idee. Sper sa aveti noroc sa fiti ghidati de Ioana Stroiescu, o persoana pasionata de ceea ce face si spune – si acest lucru conteaza enorm!

CEAI LA COTROCENI – O RELAXARE INEDITA

Mi s-a recomandat aceasta ceainarie si vroiam de mult sa ajung la ea. Si pentru ca tot suntem in zona nu ne e deloc greu sa poposim la numarul 25 pe strada Dr. Gheorghe Marinescu, adica vis-a-vis de intrarea mare in Cotroceni (nu si cea pentru vizite care este pe lateral, pe partea cu Gradina Botanica).

La ora asta (in jur de 13:00) e putina lume asa ca ne e greu sa ne alegem locul. Fiecare colt e tentant iar muzica in surdina, soptitul discret al altor clienti, lumina slaba si pernele de pe jos te imbine la relaxare si meditatie. Un mare “jos palaria” pentru acest loc si pentru lista de ceaiuri. Adica dupa ce ca ne alegem cu greu locul ne mai ia inca ceva timp sa ne hotaram asupra ceaiului. Cred ca orice am fi ales ar fi fost bun – de aici si nehotararea. Delicios este si serbetul, servit fara zgarcenie, impreuna cu un pahar mare cu apa.
Atmosfera e atat de placuta incat nu ne putem abtine sa nu facem niste poze (multumim pe aceasta cale Andreei dar si celor care au creat aceasta ceainarie).

Vorbim despre Bucuresti, despre ce ne dorim sa devina LumeaMare, despre calatoriile noastre trecute sau viitoare. Timpul trece incet, pe soptite si uite asa se mai scurge inca bucatica de zi interesanta … ca strain in orasul meu.

Articole din aceaşi serie:

Străin în oraşul meu prima zi

Străin în oraşul meu – ziua 2

Străin în oraşul meu – ziua 4

Străin în oraşul meu – ziua 5

Străin în oraşul meu – ziua 6

Străin în oraşul meu – ziua 7

Străin în oraşul meu – ziua 8

Străin în oraşul meu – ziua 9

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.