Bucureştiul după 50 de ani?

Bucureştiul după 50 de ani?

Ei să ştiţi că titlul ăsta nu e întru totul adevărat, poate că sunt de fapt 30-40 de ani? Nu am reuşit să aflu, dar dacă aflu, spun!

Despre ce vorbesc aici: weekendul trecut mi-am adus bunicii la Bucureşti. Dintr-un motiv personal, nu asta vă povestesc aici, dar aş vrea să vă supun atenţiei un pic ideea asta: ei nu au mai fost în oraşul ăsta cam de câti ani v-am spus mai sus. Bine, bunicul, cu treabă, poate că a mai ajuns în ulimii ani, bunica sigur nu.

Au 91, respectiv 85 de ani, şi trăiesc într-un sat prin Argeş. Poate prin Piteşti să mai fi mers, tot cu treabă…

Am ajuns cu ei în capitală după atâta amar de vreme, şi nu pot să nu mă întreb: oare cum li s-a părut nebunia asta? Ştiu că bunica nu mai termina să se minuneze de câte maşini sunt parcate peste tot: pe trotuare, pe marginea străzilor, în parcările magazinelor… Cred că pentru ea asta a simbolizat cel mai mult incredibila aglomeraţie care domneşte în Bucureşti.

Mama mi-a zis: neapărat să-i arăţi Casa Poporului. Iarăşi, nu prea ştim dacă bunicul a văzut-o terminată sau nu, că în drumurile lui din tinereţe, dacă venea în capitală, îşi făcea vizitele şi traseele pentru treburile dumnealui şi apoi pleca înapoi la ţară. Îmi pare rău că nu am apucat să trecem prin Cişmigiu, cred că el ar fi vrut. Chiar, oare Cişmigiul cât de mult s-a schimbat în atâta amar de vreme? Mai puţin decât clădurile?

Mi-ar plăcea să ştiu cum se vede oraşul prin ochii cuiva care l-a văzut în urmă cu atâtea decade… şi… nu l-a mai văzut între timp. Mi-ar plăcea să ştiu cum se percepe forfota asta pentru cineva care e obişnuit cu viaţa molcomă de la ţară.

Nu am făcut mare lucru: am intrat şi am ieşit din oraş, câte poţi observa din goana maşinii? (Dacă mă întrebaţi de ce nu am mers la plimbare: aş fi vrut, măcar pentu Cişmigiul ăla, dar e greu cu doi bunici în baston la 40 de grade…)

Eu sunt fascinată de tot ce înseamnă Bucureştiul vechi, cum îmi pică un album în mână sau o hartă veche, mă strădui să suprapun peste imaginile tipărite ceea ce ştiu şi văd zilnic în jurul meu. Aşa că nu pot să nu mă minunez: cum o fi să faci treaba asta pe viu? Cât mai recunoşti?

PS: nu cred că se pun aici ca experienţă similară bucureştenii vechi, cei care au văzut de la zi la zi schimbările oraşului, nu cred că pot fi percepute la fel… până la urmă e ca o călătorie în timp, nu?

PPS. pentru protejarea identităţilor, am folosit nume de cod. Pe ei îi cheamă de fapt „Mama-mare” şi „Tatu-mare”.

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.