BuCătăRia HOiNaRă – la lansare

BuCătăRia HOiNaRă – la lansare

Duminică seară am pus mâna din nou mâna, pentru a nu ştiu câta oară pe “Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti ediţia nouă, îndelung revăzută şi mult adăugită” a lui Radu Anton Roman, dar de  data asta m-am oprit la primele pagini. Redau mai jos pasajul următor:

Totuşi, deşi atât de creativi (sau de conservatori, cine ştie?), românii nu-şi iubesc bucătăria (cel puţin aparent). Toate bunătăţile străbunicii zac în caiete prăfuite de reţete, abandonate. Ca să nu mai spun, cu jale mare, că marea bucătărie ţărănească din România e încă nedescoperită! În aproape două sute de ani de existenţă modernă, s-au reuşit (cu eforturi şi sacrificii incredibil de inutile uneori) toate importurile culiare posibile, dar nimeni n-a încercat să afle ce era mai la îndemână: cât mai bine, de spectaculos şi de divers mâncăm noi, românii, de două milenii.

De fapt, întreaga Românie e încă o ţară ne-descoperită (nu numai gastronomic), iar bucătăria românească a rămas, datorită nepăsării şi ignoranţei vechi de două sute de ani (nu stau acum să explic ce şi cum, să tai firul ăsta necomestibil în patru, că mi se arde friptura), extrem  de regionalizată, insulară, aproape inaccesibilă.”

Luni am avut prilejul să particip la evenimentul de lansare a albumului de artă fotografică şi scurt metraj – Bucătăria Hoinară a lui Răzvan Voiculescu, un album care finalizează doi ani de cotrobăit prin România nevăzută, uneori pierdută pentru mulţi din noi. Într-un interviu dat Ziarului FInanciar acum mai bine de 1 an, Răzvan Voiculescu prinde esenţa (aşa cum a făcut şi aseară) a ceea ce înseamnă realitatea crudă a satului românesc, care încet, încet (sau poate prea rapid)  dispare:

Tot ce fotografiez, inclusiv subiectul România, este cât se poate de real. Nu retuşez, nu mă feresc de realitatea imediată, nu caut să fotografiez neapărat pe timpul desfaşurării Sărbătorilor, astfel că oamenii să fie mai voioşi şi mai bine imbrăcaţi. În fotografiile mele, România este cea de lângă noi şi din noi.

Cândva spuneati ca imortalizati schimbarile. Cum? Cât curaj iţi trebuie pentru asta?
– …cel puţin cu referire la România, imortalizez dispariţia satului romanesc (proces identic, ca fenomen, dacă ne gândim la Europa de Vest a anilor 50). Curaj? Nu văd curaj în acest act. Numai un simţ a observaţiei perpetuu “deschis” şi un accept inerent al acestui fenomen”.
Parcă a fost o completare firească a zilei de duminică. Acelaşi registru, aceleaşi preocupări, doar modalităţi diferite de exprimare. Locuri, oameni, bucătăreală, trăiri, emoţii, poveşti. Poveşti despre oameni şi locuri, poveşti culinare de pe la noi sau de prin lume, imagini care îţi rămân pe retină, emoţii care îţi rămân în suflet. Un album de echipă de data aceasta pentru Răzvan Voiculescu.
 
Este ceea ce căutăm prin călătorelile noastre pe aici şi prin lume. Avem tentaţia să alegem pietricelele sclipitoare asemenea coţofenei, ceea ce nu e rău, avem nevoie şi de aşa ceva. Putem însă să găsim locuri, tradiţii, oameni şi poveşti atât cât mai sunt, şi  pe lângă noi.
Se adaugă la cele de mai sus şi patosul cu care Bogdan Teodorescu vorbeşte despre tradiţiile culinare româneşti, aşa cum a făcut-o şi în emisiunea TV de acum două săptămâni, 
Într-un final, şi nu ca o conluzie ci ca un început – satul românesc, tradiţia culinară românească există şi merită să fie cunoscute.  Să ne bucurăm de lucurile simple, pe care le poţi întălni chiar şi tu, ca aici.
Încet, încet îmi dau seama că putem răspunde la întrebări simple, pe care, de obicei, ni le adresează un străin:
Ce putem vedea în România?, Care este mâncarea specifică românilor?
Nu ne rămâne decât să citim o carte de Radu Anton Roman, să răsfoim  un album cu imagini şi poveşti aşa cum este cel al lui Răzvan Voiculescu (şi dacă putem şi cele care deja au vazut lumina tiparului), să ascultăm oameni care vorbesc din pasiune despre călătorii (să nu le uităm pe cele culinare 🙂 ), şi să o luăm din loc, să cotrobăim pe la noi şi pe aiurea, dar în final să ne umplem sufletul şi mintea de amintiri frumoase, fie ele imagini, mirosuri, gusturi, trăiri ……

 

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

De profesie farmacist, Alexandru este pasionat de fotografie și gastronomie. Sunt două hobby-uri care de multe ori se împletesc foarte bine. Îi place să călătorească, să surprindă prin lentila aparatului natura, oamenii şi locurile pe care le descoperă.