Fragmente de memorie sentimentală
Nu am făcut niciodată poza cu bărcuţa plutitoare. Şi nu stiu dacă maimuţa insolată de care tuturor ne era milă vorbea şi nu stiu nici ce ar fi spus dacă ar fi putut. Tind să cred, prin prisma prezentului, că o maimuţă ne-vorbitoare ar fi într-adevăr un motiv să mergi astăzi până la Mamaia ca să o imortalizezi dar asta ţine de alte vremuri….
De altfel nici cu banana plutitoare (când jucăriile chinezeşti gonflabile încetaseră sa mai fie un lux) nu am facut poză. Iar nămolul l-am folosit numai ca să mă deghizez într-un muschetar golaş pe care scria ANA – pasămite restul nu mai încăpuse sau se terminase cerneala magică.
Am ocolit mereu Satul de vacanţă cu vacarmul infernal, zecile de mirosuri şi balamucul de rigoare, ocolind prin Parcul Taăbăcăriei şi ieşind exact lângă Bowling.
Mi-am petrecut ani de zile vacanţele de vară la munte şi reveneam cand sezonul trăirilor se sfârşise şi putea reîncepe sezonul existenţei.
Luam de la capul tramvaiului – pus în funcţiune când aveam 6 ani şi de călătoria cu care fusesem foarte mândră – autobuzul ca să ajung la” butoaie” şi să scap de mulţime.
Am fost trezită la 4 dimineata şi scoasă pe uşă afară, ca să ‘prindem răsăritul’ fără să luăm în calcul că sandvişurile noastre matinale care însoţeau cafeaua aburindă din termosul părinţilor mei urma să atragă câini maidanezi turbaţi de foame şi cu atât de puţină sensibilitate pentru culorile schimbătoare ale cerului. Vă pot confirma însa că răsăritul soarelui la Marea Neagră are cu siguranţă ceva mistic şi că depinde de intensitatea şi durata rugăciunii pe care apuci să o spui.
În afară de ce îmi pot aminti, ar trebui să mărturisesc ceva ce nici cu mintea nu poţi gândi, sau mai ales nu cu mintea. Cu nasul: studentă fiind la Bucureşti întoarcerile în gară la Constanţa se anunţau de la distanţă. Cu ochii: te întorci cu spatele la lume şi te scoţi din priză. Cu gustul: nisip grunjos şi gust puternic sărat însoţit de usturimea nasului. Cu picioarele: să aluneci pe marea îngheţată şi să îţi doreşti să poţi lua cu tine un cub de val îngheţat. Cu toată fiinţa ta: să laţi totul de-o parte şi să alergi de-a lungul valurilor într-o joacă de-a atinselea.
În extra sezon localnicii fac plimbări de duminică de ore în şir de-a lungul mării şi se delectează cu câte o bere la vreuna dintre puţinele terase care mai sunt deschise. Când sezonul s-a terminat, când hotelurile închid, când terasele îşi desfac umbrelele decolorate şi închid uşile ruginite şi pun scăunele de plastic tocit unul peste altul, când castanele încep să cadă şi poţi vedea pescăruşii încercând să scoată cu ciocurile carnea din scoicile aruncate la mal care încep să miroasă putrezite, atunci Marea Neagra îşi regăseşte esenta de element al naturii (nu umane).
Într-un an pe plajă a eşuat o balenă , pasămite se rătăciseră câteva. Mi-a părut rău de ea, cred că trecătorii au încercat să o împingă înapoi în mare dar era prea târziu. Săptămâni în şir am evitat să trec pe lângă dig de frică să nu îi văd diferitele etape de descompunere şi mi-a rămas în minte ca un tablou suprarealist.
Pe 1 iunie se deschideau magazinele din Mamaia, sursa de lucruri noi şi colorate, majoritatea turceşti şi italiene. Radio Vacanţa începea să transmită în portavocile spânzurate pe stâlpii din jurul clădirii şi soarele să încălzească mai mult decât de obicei.
Pentru cel născut cu picioarele în apă şi faţa spre orizont orice zid este claustrofob, orice comportament trufaş o violenţă, orice lipsă de perspectiva sufocantă. Sunt un drogat al marii care numai aparent este în ‘largul’ lui.
Câteva tabuuri nespuse: să fiu în largul Mării nu este poziţia mea preferată. Este o poziţionare curajoasă pe care marinarii o cunosc. Este asumarea unei absenţe. A ta. Într-o altă lume.
Vă amintiţi senzaţia că sunteţi absorbiţi înapoi de val? Relaţia rămâne echilibrată atâta timp cât ne jucăm de-a marea sau cât timp ea se joacă de-a oamenii. Nu poţi fi una cu ea, dar poţi fi una cu tine. Acesta este cadoul ei atunci când te lasă să crezi că ai câştigat.
Acum 32 de ani mâncăm nisip. Nu numai. Acum este rândul copiilor mei să îl scrâşnească între dinţi şi să râdă în hohote când li se cere să înceteze. E rândul lor la descoperirea libertăţii. Eu stau bine ancorată în a mea. Şi aşa cum la bucurie şi la durere te gândeşti la mama eu mă gândesc mereu că e un loc pe lume unde mă pot întoarce. Acolo, în poză, ca atunci. Înapoi pe ţărm.
Nota: Geminiul meu matern îmi semnalează incorectitudinea faptica a poveştii şi insistă că balena era de fapt un delfin, asta doar dacă nu vreau să ridic totul la grad de hiperbolă. Cum intenţia era mai mult parabolica decât hiperbolică o voi da totuşi balenă.
Impresii scrise de: Anamaria Iorga
AnaMaria ne-a trimis acest articol ca răspuns la concursul nostru cu amintiri de la Marea Neagră, iniţiat împreună cu Hotel Melodia.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
