Cât e de greu să fii copil!

Cât e de greu să fii copil!

Avem senzaţia că meseria de părinte e foarte grea. Că răbdarea noastră e tot timpul pusă la încercare şi că orice am face cel mic tot nu ne ascultă şi tot nu vrea să înţeleagă că ceea ce îi cerem noi e „spre binele lui”. Ne privim poznaşul după ce a făcut o boacănă întrebându-ne „cum a putut, cum i-a trecut aşa ceva prin cap?”. Rareori încercăm să ne punem în papuceii lui şi să înţelegem cum se vede fapta din cealaltă parte sau cât de greu e să trăieşti într-o lume în care nimeni nu pare să te înţeleagă.

Te superi şi plângi şi ţi se spune că nu ai de ce să faci asta, lucru care nu te ajută să te simţi cu adevărat mai bine. Dimpotrivă, te simţi şi mai prost pentru că eşti slab când cei mari îţi sugerează că ar trebui să fii tare, iar tu chiar suferi când toţi ceilalţi au senzaţia că e doar ceva lipsit de importanţă.
Nu trece mult şi afli că joaca ta nevinovată putea să ducă la un accident grav (oare?), că celălalt te acuză că l-ai lovit intenţionat când tu nu ai făcut decât să fii în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. O suni apoi pe mama care ştii că te va crede şi te va apăra, dar mama are un ton acuzator şi îţi spune că „sigur ai făcut tu ceva în neregulă” – acum ştii sigur că e dezamăgită de tine şi că eşti cel mai rău copil din lume.

Ai fost lăsat singur în tabără şi eşti mulţumit pentru că te vei descurca precum un om mare, dar plânsul te apucă de dor, ceilalţi copii râd când nu-ţi găseşti lucrurile şi eşti sigur că toată lumea te urăşte. Iar când e joaca mai faină şi tu te simţi ca un erou pentru că ai reuşit să muţi din loc pietrele acelea cumplit de grele… na că eşti pedepsit!

Nu vrei să fii mai prejos decât ceillaţi şi ţi se pare grozav că poţi folosi cuvinte urâte, aşa cum face şi tata când se enervează la volan. Doar că pe tata nu-l pedepseşte nimeni niciodată şi tot se uită la televizor. Tu trebuie să stai cu porţia la calculator în timp ce mama se joacă de dimineaţa până seara şi nu înţelegi de ce ea are voie şi tu nu, nici măcar o jumătate de oră în plus.

Şi vai, puiul acesta de căţel pe care l-ai găsit e animalul sufletului tău, de care tu singur vei avea grijă toată viaţa, îl vei spăla, îl vei iubi, îl vei hrăni şi îl vei plimba, de ce nu te poate să te creadă nimeni?

Ia uite, fetiţa aceea s-a lovit şi toată lumea e în jurul ei, dacă te gândeşti bine parcă te doare şi pe tine burta, cu siguranţă că meriţi la fel de multă atenţie.

Ţie îţi place de colega ta de cameră dar toţi ceilalţi îşi bat joc de ea. Te temi că îi vei pierde de prieteni şi că te vor dispreţui şi pe tine dacă vei arăta că o simpatizezi, ce să te faci? Ah, te-ai săturat să fii mic, ai vrea să fii odată mare. Uite, colegul tău de masă nu mănâncă, aşa că îl îndemni să pape măcar jumătate din şniţel, hai, că e importantă carnea. Te simţi ca un om mare şi responsabil acum şi dacă tot nu mănâncă îl ameninţi că suni la mama lui, nu se poate aşa ceva, trebuie să mănânce măcar ceva.

Ne grăbim acum că avem treabă? Păi tu tocmai făceai ceva foarte important. Cum adică, joaca ta nu e la fel de importantă? Ce se va întâmpla cu prinţesa rămasă nesalvată sau cu unicornul prins de vrăjitoarea cea rea? Iar dacă tu faci efortul neobişnuit de a merge cu ochii închişi pe un lemn, cine ţi-ar putea cere să faci şi efortul de a ajuta pe altcineva cu nu ştiu ce nevoie aşa zis importantă o avea?

Da, vrei să mergi la călărie, dar şi mai mult ai vrea să stai şi să ai grijă de puiuţul acela de căţel, ştii sigur că te-a îndrăgit şi că va plânge fără tine, cum ai putea să îl laşi din braţe acum? Şi de ce s-a supărat mama pe tine dacă tu iubeşti animalele?

E tare greu să fii copil. E greu să te adaptezi şi să înţelegi cum gândesc oamenii mari. Ba, mai mult de atât, îţi e imposibil să le faci vreodată pe plac. Şi de cele mai multe ori nu înţelegi ce ai făcut rău şi de ce ai fost pedepsit. Pentru că oamenii mari sunt ocupaţi şi nu au timp să îţi explice. Iar ţie ţi-e şi frică să recunoşti că nu ai înţeles, pentru că sigur vor crede că eşti prea mic şi prostuţ…

Am scris aceste rânduri cu gândul la Melania şi Zoltan, cei care în tabăra de călărie, care au uneori câte o trupă năbădăioasă de copiii pe cap şi cărora le doresc să îşi păstreze bunătatea şi puterea de a înţelege chiar şi lucrurile care nu par a fi de înţeles! Iar eu personal îi mulţumesc Mirunei de la Parentime pentru că m-a inspirat şi m-a ajutat să înţeleg…

Despre tabăra de călărie v-am mai povestit aici şi aici. Am revenit şi în această vară, iar mai jos puteţi admira câteva fotografii proaspete – cai, copii, adulţi, mici vieţuitoare.

PS: Nu, Petra n-a luat caţelul acasă.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.