Cum ţi-au schimbat călătoriile inhibiţiile culinare?

Cum ţi-au schimbat călătoriile inhibiţiile culinare?

Dacă nu l-aş fi cunoscut pe Alex poate că actul de a mânca ar fi rămas pentru mine un gest util şi necesar, o grijă în plus pe care nu ştiu niciodată cum să o iau: să mă bucur de ceea ce îmi place sau să mă abţin pentru că… ştii ce se întâmplă cu ceea ce e bun. Dar l-am cunoscut şi împreună cu el mesele au căpătat altă valoare. Nu am reuşit încă să mă molipsesc de pasiunea gătitului, mă apucă doar rar şi mă ţine puţin, dar am avut ocazia să experimentez gusturi noi, să înţeleg mai bine anumite arome, să caut în călătorii şi atracţii culinare, nu doar artă şi arhitectură.

Am fost întotdeauna deschisă la experienţe noi şi nu am avut inhibiţii majore cu anumite alimente ba dimpotrivă, atunci când ies din ţară chiar vreau să mănânc altceva faţă de ceea ce aş putea găsi acasă. Cu condiţia să am buget pentru ceva mai mult decât sendvişuri. Dar chiar şi sendvişurile pot fi făcute creativ, dacă îl provocaţi pe Alex.

Singura problemă reală pe care o aveam era cu carnea crudă. Abia dacă puteam să tai un pui, pentru că nu suportam atingerea cărnii reci şi puţin cam prea moartă pentru gustul meu. Mi se părea absolut dezgustător chiar să şi gust din compoziţia de chiftele, aşa cum o vedeam pe mama făcând uneori. Povestea mea favorită, pe care e posibil să ţi-o mai fi spus, e aceea în care am ieşit la un prânz de business cu un client italian. M-a scos la un restaurant de fiţe cu specific … italian, cum altfel! Şi am cerut o friptură de vită în sos gorgonzola. Probabil că acum 15 ani nu se practica întrebarea „cum o doriţi făcută?” aşa că restaurantul mi-a făcut onoarea de a mi-o pregăti în sânge. Nu vreau să vă descriu ce am simţit când, după ce am înfipt cuţitul în carne, am văzut o dâră roşie croindu-şi drum prin sosul alb de brânză. Acela a fost momentul în care mi-am spus „eu nu voi mânca niciodată carne crudă!”

Dar vorba englezului, „never say never”. Ajung după aceşti 15 ani în Italia şi cer o pizza cu ceva carne pe ea, parcă măcelărească îi spunea sau ceva similar. Văd cum iese pizza aburind din cuptor, salivez la ea, foamea e mare. Şi văd apoi bucătarul cum ia felii subţiri, şi aaaah, crude!… de carne, apoi le întinde frumos pe toată suprafaţa. Înghit înapoi saliva şi îmi spun: „lasă că e fierbinte, se face instant până ajunge la mine în gură.”. Parţial adevărat. Mă uit la carne sperând să o văd căpătând culoarea aceea alburie, de făcut. Şi fără să mă gândesc prea mult mă apuc de mâncat.

O zi mai târziu ajungem la Sinio, la seara magică despre care am povestit aici. Ni se serveşte, printre felii de salami, şi o poţie mică de salată de carne. Adică carne pură şi crudă, tocată, amestecată cu ceva ce îi dă un uşor gust acrişor, plăcut. Gust, zic ok, merge.

Mai trec câteva zile şi ajung la o serată dansantă în Serralunga. Şi cum dansul nu merge bine pe burta goală, mai întâi se mănâncă. La antipasti, carne crudă, ditamai chifla la mine în farfurie, acompaniată de o salată genială cu tulpiniţe fragede de ţelină şi alune de pădure, printre alte componente. Mănânc tot, ca un copil cuminte, ba mai iau şi din ceea ce rămâne din porţia copilului. După care mă ostoiesc şi cu o farfurie de friptane bine făcute, la grătar.

Italia, sau mai bine zis Langhe m-a corupt, carnea crudă nu mi se mai pare o grozăvie atât de mare încât să nu mă pot uita. Iată cum călătoriile ne determină uneori să renunţăm la tabuuri, la inhibiţii şi prejudecăţi nefondate.

Alex regretă şi acum că nu a încercat viermii de mătase din China.

Tu ce regrete ai? Sau dimpotrivă, ce experienţe care să îţi schimbe preferinţele culinare ai avut?

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.