#MyDanube – pentru că putem

#MyDanube – pentru că putem

Pentru că putem, plecăm în călătorii. Pentru că putem, mergem alături de prieteni. Pentru că putem, ne suim pe motociclete şi colindăm prin lume, chiar dacă suntem fete. Pentru că putem, facem surprize frumoase prietenilor. Atât de frumoase încât prietenii noştri îşi vor găsi cu greu cuvintele potrivite pentru a le descrie.

Nu pot decât să sper că o să reuşesc…

Am plecat din Viena spre Bratislava. Dacă Viena îmi era deja destul de cunoscută, după vreo 6-7 vizite, la Bratislava nu reuşisem să ajung niciodată. Şi e atât de aproape, vis-a-vis, o aruncătură de băţ de vreo 60 de kilometri. Dar are Viena un fel al său de a fi ce te ţine strâns în braţe şi nu-ţi mai dă drumul. Asta e de bine, nu de rău, cum vă mai povesteam eu în articolul despre calitatea vieţii.

De data asta însă scăpasem. Nu că s-ar fi epuizat fascinaţia Vienei, asta nu o să mi se întâmple niciodată, dar îi scăpasem printre degete şi alunecam uşor, pe un drum fain şi gol ce urma Dunărea. Apoi pe lângă oraşul din A.D. 313 despre care v-a povestit deja Ina.

Picnic la marginea drumului sau lângă Carnuntum
Picnic la marginea drumului sau lângă Carnuntum

Într-un final am ajuns la Bratislava, am căscat atent ochii la gropile pe care ne preveniseră toţi că le vom găsi, cu un profund spirit de mândrie românesc, am greşit partea fluviului pe care se afla hotelul nostru, ne-am întors şi am şocat un prieten care ne-a însoţit cu maşina şi care a dat din cap cu subînţeles, la sosire: „aha, deci aşa călătoriţi voi două”. Deh, trebuie să recunosc, Devin Hotel era deosebit de frumos, poate că unul dintre cele mai frumoase de pe #MyDanube, cu view-ul său spre Dunăre cu tot, plecăciuni şi mulţumiri sponsorului Tripsta. Faza asta cu sponsorul ne-a salvat şi onoarea de motocicliste sataniste şi rockeriţe, după cum îţi poţi imagina.

Camera
Camera
Si căştile, ca să nu fie dubii.
Si căştile, ca să nu fie dubii.

După ce ne-am făcut duşul de rigoare, ca nişte domnişoare, Ina m-a sfătuit să nu îmi pun rochia Armani pe care nu o aveam, ci să rămân în singura pereche de blugi pe care am purtat-o în fiecare zi. Acestea fiind zise şi făcute hai, să vedem Bratislava – credeam eu, cu nerăbdarea omului care se bucură mereu de ceva nou.

Fusesem deja informată că voi avea o surpriză aşa că nu am ştiut, atunci când am urcat în maşină, că voi fi răpită şi pusă din nou pe autostradă. Care autostradă se îndrepta, spre oroarea mea, către Viena. La început am spus că e doar o coincidenţă, apoi mi-am dat seama că ne îndepărtam prea mult de Bratislava ca să mai sper că nu mă prinde iar Viena în ghearele ei. Dar nici nu ţineam să aflu surpriza, mi se întâmplă atât de rar încât aş fi regretat mult să o stric. Aşa că am tăcut dar am început să mă îngrijorez. Am parcat maşina în Viena şi am luat metroul. Direcţia arăta spre Prater. Moment în care diplomaţia mea a fost pusă la grea încercare. Doar nu avea careva curajul să-şi imagineze că aş putea păşi dincolo de poarta de intrare a unui parc de distracţii fără LumeaMică! Nici gând, mă fac preş în faţa Praterului, dar eu nu intru acolo, îmi spuneam panicată, în minte.

N-am coborât totuşi la Prater, am coborât la stadion. L-am invocat pe Isus în toate limbile, orice, orice dar nu meci! Mai multă lume mergea agale şi vădit mai relaxată ca mine spre stadion. Eram cumva pierdută în spaţiu, neavând eu decât sporadice contacte cu astfel de locuri. Blugi, tricouri negre. Hm, asta nu arăta a fotbal. Dar ce să fie? Chioşcuri, tricouri cu formaţii rock. Mintea îmi îngheţase, nu mai funcţiona.

Am primit un pahar cu bere şi am fost întrebată: „Tot nu te prinzi?”. „Nu” am răspuns sincer. Iar după două secunde: „Concert?” am întrebat timid. Două perechi de ochi s-au luminat în faţa mea, cu bucurie, dar şi cu teamă, măsurându-mi fiecare reacţie pentru a şti dacă au nimerit-o sau nu. „Bon Jovi, tu chiar nu ai văzut că scrie peste tot?”. M-am uitat, aşa era, scria mare: „Bon Jovi. Because we can.”. Eu rămăsesem oarecum mută. Încercam să zâmbesc apoi am avut cea mai tâmpită reacţie pe care o puteam avea: am dat din umeri, am scos un „î” semi-indiferent şi, ca să lămuresc aspectul cu tâmpita până la capăt, am adăugat: „Nu m-am înnebunit niciodată după Bon Jovi.”

Crede-mă că aici îmi lipsesc nişte secvenţe de memorie, a picat hardul, am avut un ecran albastru, nu ştiu ce s-a întâmplat, cert e că atunci când am dat restart mi-a apărut în minte mesajul ăla de la browser, după o eroare, ceva cu „ups, this is embarassing / ups, asta e jenant”. Şi am plâns, de emoţie, de bucurie, de cât de important şi neaşteptat mi se părea gestul prietenilor mei, de calitatea surprizei, de costul ei, de Viena, de Bratislava, de ciudă că nu e şi Alex cu mine… Şi am minţit, mi-a plăcut Bon Jovi mult în tinereţea mea şi a lui, înainte de a trece la metale mai grele. O vreme nu l-am mai ascultat decât la radio sau pe la petreceri, dar acum port în maşină albumul „Because we can”.

Lume multă
Lume multă

Iar de fiecare dată când îl ascult îmi aduc aminte de cel mai frumos apus pe care l-am văzut într-un oraş, retrăiesc toate sentimentele pe care le-am avut, zâmbesc la fericirea şi chiuitul Inei (numai pentru asta şi merită să mergi la un concert cu ea), aud ploaia nesfârşită ce a transformat totul într-o baltă, mustăcesc la glumele lui Bon Jovi care ne-au scos din starea de amorţeală udă ce ne cuprinsese la un moment dat, aşa cum nu uit de aglomeraţia incredibilă şi de frigul care mi-a intrat în oase până când am reuşit să ajungem la metrou – ha, aici am prins Viena pe picior greşit, eu n-am văzut să se blocheze aşa Bucureştiul la vreun concert. Şi oricât de frig mi-a fost, mă încălzesc de fiecare dată când ascult acelaşi CD. Concertul a fost extraordinar, a avut de toate, şi noi şi vechi, şi glume şi muzică bună şi proiecţii superbe. Dar nu despre asta am vrut să-ţi povestesc (a făcut-o mai bine Ina, după concertul de la Bucureşti), ci despre cât de mare mi-a fost surpriza şi bucuria.

În concluzie vreau doar să te îndemn să poţi şi tu. Îndrăzneşte să poţi, ar spune poate o reclamă scremută în disperarea unui copywriter căruia i-au fost refuzate prea multe idei pentru a mai putea scoate ceva proaspăt din minte. Nu uita să faci surprize, te rog, şi ai să vezi că nu vei uita nici privirea din ochii prietenilor tăi. Sau lacrimile de bucurie…

Mulţumesc Ina!

IMG_6106

 

Acest articol face parte din proiectul #MyDanube, susţinut şi inspirat de:

Tripsta.ro, Ungaria.info.ro, Austria.info/ro, The Danube Niederösterreich, Linztousismus.atMunicipalitatea Vienei, Compress România, Ingolstadt Tourismus, Germany.travel, Danube Competence CenterSerbia.travel

Dunare Tripsta Dunare Ungaria

Dunare Linz Dunare Krems Dunare Serbia Dunare Germania Dunare Ingolstadt

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.