E prima dimineaţă cu drepturi depline în Lisabona. Ieri am aterizat de dimineaţă, dar nu s-a simţit ca acum, când ne-am trezit în noua căsuţă, când ne-am pregătit micul dejun şi ceaiul, pe care l-am băut aşa cum mi-am propus – privind, prin ochiul de geam de la dormitor, vasul de croazieră de pe Tejo. Trebuie să spun că nu eu am pregătit ceaiul, ci LumeaMică, încântată de noua ei responsabilitate. Cât am stat la Lisabona nu ne-a reuşit niciodată trezitul matinal, spre marea disperare a lui Alex. Ni s-a întâmplat deseori să nu ieşim din casă până aproape de prânz, dar LumeaMică are o părere la care eu una ader foarte uşor: „Nu mă trezesc suficient de devreme tot anul pentru şcoală? De ce şi în vacanţă?”. Combate tu asta, dacă poţi.
Sus pe străzi, prin Alfama
Aşa că iată-ne plecând la plimbare în jur de ora 11:00. Afară e o atmosferă neclară, nu e nici foarte soare, nici foarte înnorat, ca şi cum vremea nu s-ar fi hotărât ce stare de spirit să abordeze. Mergem la metrou să ne încărcăm cardurile cu călătorii, ca să avem flexibilitate şi să putem sări când vrem noi în tramvai, autobuz sau metrou. Apoi începem să urcăm pieptiş străzile abrupte din Alfama. LumeaMică e vădit nemulţumită şi nu o pot amăgi decât promiţându-i că undeva, acolo sus, e tramvaiul 28 care ne va plimba şi ne va duce către ceva privelişti frumoase.
Îmi aduc aminte de plimbarea mea solitară prin Alfama, de acum o lună. Atunci am luat acelaşi tramvai de la Piaţa Martim Moniz şi am coborât la Miradouro de Santa Luzia de unde, după o vizită tihnită la Muzeul de Arte Decorative, am pornit în cercetarea străzilor înguste, uneori în trepte, ale cartierului Alfama. În tramvai un bătrânel şi-a exersat engleza şi mi-a spus, în cuvinte simple şi puţine, că Alfama a fost cartier maur o vreme. Ştiam asta, dar i-am mulţumit. Nu era pentru prima dată când aveam să întâlnesc un localnic ce oferă informaţii despre oraş, cu mândrie, în faţa turiştilor. În acea zi am urmat mai întâi un traseu din ghid, apoi, când m-am rătăcit, am continuat să merg la întâmplare, bucurându-mă de mici descoperiri, cum ar fi un picior de plastic transformat în ghiveci cu flori, de câteva desene murale sau de portocalele din copaci. A te rătăci prin Alfama e cea mai bună soluţie şi variantă, recomandată pe orice site sau blog. Doar aşa poţi simţi adevăratul farmec al cartierului, combinând zonele obişnuite să îşi arate rufele turiştilor cu străzile pe care nu vezi ţipenie de om, pe care lumea nu are timp să se plimbe sau de pe care e plecată la muncă. Am tot mers căutând să înţeleg spiritul cartierului dar nu am prea reuşit. Bine scrie Jose Saramago: „Alfama este mai obişnuită cu viaţa cosmopolită, intră în joc dacă are vreun câştig de pe urma lui, dar în taina caselor probabil că râde cu hohote de cei care cred că o cunosc doar pentru că au fost acolo într-o seară…” Mă bucurasem totuşi de plimbarea aceasta şi acum o lună, iar când soarele apunea peste Lisabona, mă aflam la Miradouro da Graça, o altă privelişte renumită şi plină de turişti.
Dar mai bine las amintirile deoparte şi revin acum la urcarea dinspre Santa Apolonia către aceeaşi Miradouro de Santa Luzia, cu urechile umplute de protestele zgomotoase ale copilului care ştie că astăzi mergem la Oceanariu şi nu e foarte dispus să amâne chestia asta pentru o plimbare plicticoasă. Doar clopotele unei biserici reuşesc să îi mai acopere vociferările, ne aflam undeva la mijloc, între vasul de croazieră şi Miradouro de Santa Luzia, se vede deja terasa pe care se adună oamenii pentru a contempla priveliştea. LumeaMică e fericită când ajungem şi e nerăbdătoare să urce în tramvai, măcar cu atât să se distreze. Muzicanţii mereu prezenţi nu par interesanţi, priveliştea o ţine ocupată fix 3 secunde, încercarea mea de a posta o fotografie cu noi două pe Facebook încă 3 secunde şi gata: „mergem la tramvai?” apare întrebarea. Asta nu îi lasă prea mult spaţiu de fotografie lui Alex, încerc să mai trag de timp, apoi plecăm. Călătoria nu durează mult pentru că ne hotărâm să coborâm şi la Miradouro da Graça, pe principiul că „deşi stăm în Alfama, nu se ştie când mai ajungem pe aici”. Şi avem dreptate, a doua oară nu mai avem şansa asta. Un bust de femeie şi o plăcuţă îmi indică faptul că suntem în Miradouro Sophia de Mello Breyner Andresen – Poeta. Deci ceea ce se cheamă Miradouro da Graça este, de fapt, Miradouro Sophia de Mello Breyner Andresen. Încerc să admir Lisabona, dar nici aici nu îmi tihneşte priveliştea pentru că se porneşte un joc de-a prinselea care e chiar amuzant până la un punct. E vorba de punctul acela în care eu nu mai am chef, iar LumeaMică nu renunţă şi insistă. Cum nervii mei sunt deja puţin cam întinşi de la tot traseul, reuşim să ne certăm. Nu mai ştiu cum şi de ce, îmi amintesc doar scena înlăcrimată a împăcării, când Alex ne surprinde în poză îmbrăţişate. Dar cum pozele nu vorbesc, cuvintele şi scuzele rămân între noi două. Împăcate, pornim la drum, puţin mai tolerante şi mai înţelepte, cel puţin pentru un timp.
Portrete în Mouraria
Profităm de momentul de toleranţă şi calm pentru a o cârmi la întâmplare pe o scară la dreapta şi, cu totul întâmplător, după ce trecem printr-o zonă în mod evident nu foarte turistică şi nici foarte curată, descoperim câteva fotografii alb negru pe un perete. Sunt superbe, iar prezenţa lor acolo mi se pare inedită.
Aflu din plăcuţa afişată pe perete că ne aflăm în Mouraria, cartierul multicultural al Lisabonei, locul în care s-a născut muzica fado. Camilla Watson a avut ideea acestei expoziţii în aer liber, o expoziţie care ilustrează imaginea locuitorilor acelor case, majoritatea bătrâni, cei care dau spiritul acelui loc. Pe website-ul său Camilla Watson povesteşte că a locuit 6 ani în acest cartier şi că proiectul a fost atât de bine integrat în comunitate, încât bătrânii şi-au ales singuri imaginile cu care se simţeau confortabil. Deşi a fost iniţial plănuită ca o expoziţie temporară, aceasta a devenit permanentă şi îşi caută acum sponsori pentru a înlocui imagini decolorate sau a adăuga altele noi.
O pauză în Martim Moniz
Puţin mai la vale ieşim într-o piaţă largă, însorită. A-ha! Suntem în piaţa Martim Moniz, cercul de acum două luni se închide. Din mijlocul pieţei, dintr-un chioşc îmbrăcat în fâşii colorate de pânză se aude muzică. Ne îndreptăm în direcţia respectivă şi găsim un spaţiu destinat clar relaxării, cu multe chioşcuri ce oferă orice, de la mâncare până la băuturi, cu fântâni arteziene ce ţâşnesc din asfalt, cu un dragon realizat din componente de computer şi carcase de telefon, cu doi copăcei ce poartă o ţinută tricotată, să nu le fie frig cumva. E drept că e cam frig în Lisabona pentru luna aprilie, iar dacă noi spunem asta portughezii cum s-or simţi? Câteva persoane ce sigur au avut o noapte complicată dorm la soare, pe nişte şezlonguri. Ia te uită, locul în care se mănâncă cel mai bun hamburger, e al unui tip din Angola, îmi spune Alex care a citit despre asta pe net, cu câteva zile înainte.
Nu avem o pauză în plan, suntem doar în drum spre metrou, pentru a merge către Oceanariu. Dar atmosfera de acolo este irezistibilă aşa că nu trece mult şi Petra face ture cu maşinuţa închiriată în timp ce noi bem relaxaţi un sangria şi un ginja, nu foarte reuşite, dar priveliştea către castel, muzica, portretele care decorează piaţa, soarele, vânzătorii cu pielea de ciocolată care îşi fac treaba prin zonă, în lipsă de clienţi, toată combinaţia aceasta multiculturală de simboluri şi culori transformă întâmplarea într-unul dintre cele mai plăcute momente de care îmi aduc aminte atunci când spun Lisabona.
Martim Moniz a fost cavalerul care s-a lăsat strivit de porţile castelului, pentru a opri închiderea acestora, în asediul Lisabonei din 1147. Piaţa în care mă aflu îi poartă numele, ca şi staţia de metrou în care ajungem în cele din urmă, decorată cu simboluri ce spun povestea eroică… pe care eu nu o înţeleg, nu încă.
Da, nu privi ciudat aceste rânduri, aveam să aflu mult mai târziu cine e Martim Moniz, atunci când am citit Călătorie în Portugalia, despre al cărei autor, Jose Saramago, am aflat fix atunci când am descoperit şi cartea. O carte pe care am terminat-o înainte de a scrie aceste rânduri.
Nimeni nu e perfect şi nimic nu e întâmplător.
PS: Am ajuns şi la Oceanariu, poţi citi aici.
Vizita la Lisabona a fost susţinută de TAP Portugal România şi Biroul de turism al Lisabonei şi face parte din proiectul Destinaţile copiilor.
Fotografiile au fost făcute cu un NEX-6 de la Sony Romania.
Ca de obicei, opiniile, „condeiul”, talentul foto şi copilul ne aparţin :).
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!