200,7 kg

200,7 kg

Dragă Simona Gollent, îţi dedic acest articol pentru că ai încercat să ghiceşti cifra din acest articol, pe pagina noastră de facebook. Sperăm ca până data viitoare să fim şi noi mai aproape, dacă nu chiar mai jos de cifra ta 🙂

Raportul de azi va dovedi că vorba cu socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la târg nu e chiar întâmplătoare. Nu ai nevoie doar de hotărârea epocală care începe cu de azi (reţine asta, de azi, nu de mâine, nu de săptămâna viitoare, nu de luni), mai trebuie să faci faţă şi la o grămadă de alte provocări şi situaţii care vin să-ţi pună piedică la entuziasm, să te saboteze, să îţi arate că nu e doar aşa, după cum ai visat. Sunt momente în care voinţa, răbdarea, cumpătarea şi încrederea sunt cele mai importante pentru a merge mai departe.

Nu mai recapitulez decât pe scurt, pentru cine nu ştie despre ce e vorba în titlu. Eu, Ina şi Lorena am adunat kilogramele pe care le aveam şi am pornit la drum, acum 4 săptămâni, de la 204,3 kg, după două săptămâni aveam 201,8, iar după încă două, adică astăzi, avem 200,7. Cel mai important obiectiv a fost să facem mişcare şi apoi să slăbim, cu ochiul public pe noi, ca să nu ne vină aşa uşor să abandonăm, ca să inspirăm şi poate să mai convingem şi alte persoane să nu se alăture.

Acum vine iar vremea înfăţişării în faţa ta şi iată ce şi cum am mai făcut, în ordinea aleatoare a numerelor inexistente de pe tricou:

ROXANA

UrlatiAm fost greu încercată. Am petrecut o săptămână cu LumeaMică la Braşov, timp în care a trebuit să împart cu ea hrana cea de toate zilele. Iar cine are copil ştie că pizza şi pastele sunt preparatele de bază pe care le aleg cei mici atunci când li se pune în mână un meniu. Mi-ar fi fost prea greu să comand şi să cheltuiesc dublu, pe două feluri de mâncare diferite, ştiind că ea nu mănâncă nici jumătate dintr-o porţie. Dar am jonglat şi aşa destul de bine, alegând o supă în timp ce ea se delecta cu bruschete sau cu favoritele paste carbonara. Am mai luat câte o gură de prăjitură (“mami, trebuie să guşti, e foarte bună!”), am mai terminat porţia de spaghete când foamea era mare, am mai lins câte una alta dintre variantele nepermise în orice fel de dietă. Singura regulă de care am încercat să mă ţin, în toate aceste zile, a fost aceea a cantităţilor mici. Dacă am călcat strâmb mi-am propus măcar să nu fac pasul prea mare :). În rest… am mers pe jos zilnic, într-o dimineaţă am ieşit la alergat, în altă zi am înotat şi într-un final glorios, pe drumul spre casă, ne-am oprit pentru o tură de biciclit.

Concluzia? Azi dimineaţă m-am suit pe cântar şi am ieşit fericită din baie, declarând că am 64,2. Am dat de privirea îngrozită a mamei. Mda, ştiu că e încă mult, dar e cu un kilogram jumătate mai puţin faţă de data trecută, aşa că merg încă încet şi sigur pe calea cea buna.

13 nov 12 IMG_7512-001

INA

Gigi-mușchi. Gigi-mușchi-rupți.

Nu degeaba-s mă toate sfaturile alea cu cumpătarea, cu ia-o încet, cu măsură, etc. Eu de când mă știu sunt așa un mic tarzan-puternic1 al treburilor de făcut (indiferent ce treburi): mă bat cu pumnu-n chiept, zbier, și mă dau rotundă nevoie-mare: ”Eu pot! Pot io, fac io!”. Și nu prea mai țin cont de ideea de cumpătare. Pentru că pot.

Așa un ego dodoloț și umflat am. Gigi-mușchi, cum ziceam.

După care se mai răzbună câte un astru/ dumniezău/ karmă sau spirit al totemului și zice gros: ”Nii, mă!” Și jap! O palmă peste ceafă să stau la loc, cuminte, să-mi mai măsor o dată putința și încrederea (e un exercițiu benefic, vă zic, e bun pentru când te umfli așa nemăsurat și uiți sau sari niște pași).

Ca să n-o mai lungesc, m-am trezit după ceva vreme de mers la sală că s-a umflat (că tot eram la capitolul umflături) unde n-ar fi trebuit veci-pururea-amin să se umfle ceva. Am făcut conștiincioasă un atac de panică, cu respirat în pungă, și-o programare la doctor. Sentința a fost clară: ruptură musculară moderată.

Moderată, adicătelea fix cum n-am știut eu să fac antrenamentele. Pentru curioși – de la niște abdomene pe plan înclinat mi s-a tras. Făcute la sfârșit de antrenament.

Concluziile sunt dară, necruțătoare:
–          De la sport, obligatoriu pauză până se lipește domnia sa mușchiulețul la loc.
–          Nu renunț, că-s berbec căpos, și fiind vorba de cap, data viitoare trebuie să încerc… mai cu cap, nu cu capul prin păreți. Eventual cu capul vreunui antrenor pe lângă mine, nu de una singură.
–          Ceva ceva tot trebuie să hotărăsc în direcția vreunei diete. Și indiferent ce o să hotărăsc, va fi în urma unei discuții cu vreun nutriționist. Că tot urmează să-mi fac analizele săptămâna asta.

Până atunci, am fost la mama acasă.

Semnat, 67,5 chiftele. Aah, kilograme voiam să zic.

LORENA

La mine nu s-a lăsat cu ruptură de mușchi, ci cu o febră musculară de zile mari. Stai să vezi cum și de ce.

Mă tot chinuiau amintirile cum că ce instructor fain aveam acum vreo 4-5 ani și ce antrenamente bune făceam. Făceam nene, că stăteam câte două ore la el și plecam de-acolo cu endorfinele zburdând în tot corpul. Numai că de bun ce era instructorul ăsta s-a mutat la o sală de fițe (nu spun care că se știe ea prea bine) unde abonamentele erau scumpe dom’le, scumpe rău, și unde n-am mai putut să mă duc. Așa că vreme de vreo câțiva anișori am căutat în stânga și-n dreapta o sală cu instructori cărora să le pese într-adevăr de clienții lor.

După care am început să mă antrenez pe cont propriu, dar cam după ureche așa, în sensul că antrenamentele erau destul de repetitive și nu era nimeni să mă corecteze dacă făceam vreun exercițiu greșit. Frustrare mare pe capul meu. Până într-o zi când un porumbel mi-a șoptit că instructorul cu pricina și-a deschis propria sală. Iupiiiii, mi-am zis eu, hai să vadă și ochii mei despre ce e vorba. Am fost, am văzut, mi-am făcut abonament.

Norocul meu că am fost inspirată să stau doar la o oră în prima zi de antrenament pentru că am plecat de-acolo legănându-mă într-o parte și-n alta ca Happy Feet, pinguinul dansator. Și-am făcut o febră de mă întrebau colegii de la birou de ce șchiopătez. Iaca, de fericire, de ce să șchiopătez? A doua oară, am strâns din dinți și din partea dorsală și am stat la două ore. Să-ți mai spun că am plecat de-acolo tremurând ca o piftie, da’ fericită de ziceai că am câștigat la loto? A doua zi, al doilea val de febră pe care l-am simțit de parcă făcusem 10 polidine pe-o bucată. Răbdare și aspirină până la următorul antrenament pe care l-am suportat mai bine. Asta înseamnă că redevin funcțională încet-încet. Săptămâna asta încerc trei zile cu două ore de antrenament. Să vedem pe unde mai fac febră musculară.

În rest n-am cu ce mă lăuda, gheață la mal în ceea ce privește kilogramele, dar nu-i bai, nu mă dau bătută. Și-mi pun și eu cenușă-n cap ca Roxana, am mai scăpat și eu la chestii nepermise, dar fără să exagerez.

Ţi-am povestit, am mărturisit, sper că ai învăţat şi tu câte ceva din asta. Una ar fi că indiferent ce faci şi unde pleci, cu puţină măsură şi atenţie poţi să ai grijă de corpul tău, a doua că dacă te decizi să mergi la sală ar fi bine să ai un antrenor bun alături, ca să nu o dai de gard şi să faci eficient ceea ce faci. Mai departe mai vedem şi ne-om mai auzi cu alte experienţe şi veşti bune, peste alte două săptămâni.

Şi nu uita că te aşteptăm şi pe tine să ne fii alături!

1 Dacă nu știi bancul, te invit aici să ne vedem și să ți-l spun.

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.