Dragă Andrei,
Tu nu mă cunoşti şi nici eu nu te cunosc suficient de bine, ştiu doar că ai 5 ani şi îţi propun să jucăm un joc. Trebuie să ne imaginăm că suntem prieteni şi că eu îţi scriu o scrisoare de la Taj Mahal. Am aflat de la tăticul tău că ai îndrăgit acest monument faimos din India, atunci când te-ai uitat la aventurile lui Vipo, căţelul zburător. Am văzut şi eu episodul din India, cu elefantul care îşi pierduse memoria, e foarte amuzant! Să ştii că eu sunt un om mare, dar chiar şi aşa, îmi plac mult poveştile, îmi place să le citesc şi să le spun, aşa că astăzi, în scrisoarea pe care ţi-o scriu de la Taj Mahal, voi încerca să creez o poveste doar pentru tine.
Iată-mă ajunsă în India, în Agra, în faţa marii porţi de dinainte de mausoleu. Un mausoleu este o casă în care se odihneşte cineva care nu mai trăieşte alături de noi. Nu toată lumea poate să îşi construiască aşa un palat, dar aici e vorba de mormântul unei regine, iar pentru regine şi regi orice era posibil, pe vremuri. Cum spuneam, am ajuns şi mă aflu în faţa porţii şi e atât de frumoasă încât, chiar dacă sunt curioasă să înaintez şi să văd cu ochii mei Taj Mahalul, tot zăbovesc puţin în faţa ei. E multă lume, foarte multă lume. Mi-ar fi plăcut să am priveliştea doar pentru mine, dar aşa se întâmplă cu locurile frumoase, toată lumea vrea să le viziteze.
În timp ce stau şi mă uit la poartă, să vezi ce mi se întâmplă! Pe umărul meu se aşază o pasăre mică şi foarte colorată, cu aripi albastre, cioc auriu şi ochi ca două rubine. Pare o bijuterie vie, din altă lume. Rămasă fără cuvinte, încerc să le arăt prietenilor mei, prin semne, minunea. Dar după cum se uită la mine nedumeriţi, îmi dau seama imediat că ei nu o văd.
– Doar tu mă vezi, îmi spune pasărea, ciripind încetişor pe înţelesul meu, lucru care aproape că mă sperie. Nu te speria, continuă ea ghicindu-mi gândul, eu sunt pasărea magică de la Taj Mahal şi aleg să mă arăt doar câtorva vizitatori. Nu încerca să le spui celorlalţi, nu te vor crede.
– De ce mie? Îngăim eu, simţindu-mă încă ciudat că vorbesc cu o pasăre. De fapt, pun întrebarea în gând, ştiind că nu este nevoie de cuvinte pentru a comunica cu o fiinţă magică.
– Pentru că tu crezi în poveşti, îmi răspunde. Hai cu mine!
– Stai puţin, o rog eu, spune-mi cum te cheamă.
Pasărea întoarce căpşorul ei mic către mine, mă priveşte dându-şi rubinele peste cap, ca şi cum ar fi trebuit să ştiu, şi răspunde:
– Chiar nu ţi-ai dat seama? Mă cheamă Mumtaz.
Îşi ia zborul de pe umărul meu şi porneşte spre bolta porţii. Prin poartă, pe deasupra mulţimii de oameni, văd deja strălucirea albă a marmurei din care e construit Taj Mahalul. Mumtaz, regina în amintirea căreia a fost construit mausoleul, era numită de către regele ei „nestemata palatului”. Trebuia să-mi fi dat seama că o pasăre atât de frumoasă, ca o bijuterie, nu ar fi putut să poarte alt nume.
– Ce ştii despre Taj Mahal? mă întreabă Mumtaz cea înaripată, atunci când monumentul mi se arată în toată strălucirea lui.
– Ştiu că este un monument al iubirii, construit de Shah Jahan, în amintirea soţiei pe care a iubit-o foarte, foarte mult, Mumtaz Mahal.
– Bine, bravo. Ştii când a fost construit?
– Ăăăăă…. Mă simt ca un elev prins cu tema nefăcută. Nu am fost niciodată grozavă la ţinut minte cifre.
– Construcţia lui a început în 1631, a durat 22 de ani, şi a fost nevoie de 20.000 de oameni şi 1000 de elefanţi, lucrând ziua şi noaptea, în continuu.
Ştii tu Andrei, ca să îţi dai seama, asta se întâmpla acum mai bine de 300 de ani, atunci când nici eu, nici tu, nici părinţii şi nici măcar bunicii tăi nu ne născusem. Pe vremea aceea era mult mai greu să construieşti ceva, şi totuşi ce minuni au putut să ridice oamenii!
– Ai reţinut? Mă verifică Mumtaz, cu o privire serioasă de educatoare.
– Da, 1631, 22 de ani, 20.000 de oameni, recit eu repede ce am învăţat, până nu îmi iese din minte. Mumtaz, adaug apoi, dar dacă tot spuneai că m-ai ales pentru că eu cred în poveşti, de ce nu vorbim despre povestea de iubire dintre Shah Jahan şi Mumtaz Mahal?
Mumtaz face câteva tumbe prin aer şi apoi mi se aşează din nou pe umăr.
– Bine, îţi spun cum a fost. L-am cunoscut pe Shah Jahan atunci când aveam 15 ani. Eram un copil…
– L-ai cunoscut? Strig eu uluită, nemaiînţelegând nimic. Imediat însă tuşesc şi zâmbesc paşnic către o familie de indieni care a întors privirea spre mine, încercând să înţeleagă dacă i-am rugat ceva sau vorbesc singură, de nebună.
– Da, lasă-mă să continui şi vei înţelege. Spuneam că l-am cunoscut când eram copilă. Nici el nu era mai mare, avea chiar 14 ani. Căutam nişte mătăsuri în bazar când am simţit că cineva mă priveşte. M-am îndrăgostit pe loc de el. Şi el de mine. Am ştiut chiar de atunci că ne vom căsători, chiar dacă pentru asta a trebuit să mai aşteptăm încă 5 ani. L-am iubit la fel de mult toată viaţa, deşi nu am fost singura lui soţie. Ştii tu, aşa e obiceiul pe aici. Nu e aşa plăcut, dar nu m-am putut plânge, soţul meu a ţinut cont mereu de părerile mele şi m-a luat cu el peste tot, eu cred că pe mine m-a iubit cel mai mult. O dovedeşte şi acest monument, nu e aşa?
Mumtaz tace în timp ce se uită către Taj Mahal. Nu îndrăznesc nici eu să spun ceva, acum că am înţeles că sufletul reginei s-a reîntrupat în această frumoasă pasăre. Văzând însă că nu mai iese din tristeţea ce a cuprins-o, o întreb:
– E adevărat că tu l-ai rugat să îţi ridice un monument, ceva deosebit care să amintească de iubirea voastră?
– Da, cred că da. Nu mai ştiu foarte bine, ţine cont că atunci eram doar un om. Şi ştii cum sunt oamenii, vor lucruri din ce în ce mai scumpe şi frumoase, vor dovezi ale iubirii în pietre preţioase şi nestemate. Şi dacă este să judec după asta, iubitul meu soţ a construit cea mai preţioasă declaraţie de dragoste pentru o soţie.
– De ce spui asta? mă revolt eu. E minunat ceea ce a creat, uite câţi oameni se bucură acum de toată această frumuseţe!
– Da, iartă-mă, n-am vrut să spun că e ceva rău. Doar că acum nu-mi trebuie palate sau pietre preţioase. Tot ce am nevoie ca să fiu cu adevărat fericită este un cer senin, o pajişte înflorită şi un copil căruia să îi spun, din când în când, o poveste. Ce poate fi mai frumos de atât?
– Îţi mulţumesc Mumtaz, îi răspund zâmbind. Acum ştiu ce am făcut. Pentru că m-ai ales pe mine şi pentru că eu nu sunt chiar copil, voi spune mai departe povestea ta, unui copil.
Acest copil eşti tu, Andrei. Dacă într-o zi vei ajunge la Taj Mahal şi o vei întâlni pe frumoasa Mumtaz, te rog să îi spui că nu am uitat-o. Iar dacă nu vei avea ocazia să o întâlneşti, ceea ce e foarte posibil, te rog să îţi aduci aminte de povestea ta, oferită cu drag din LumeaMare.
Cu drag,
Roxana
PS: Andrei, te rog să îţi alegi o fotografie din cele folosite în acest articol. O vei primi tipărită, împreună cu scrisoarea.
PS 1: Acest articol face parte dintr-o serie de scrisori pe care m-am decis să le scriu cititorilor noştri, în urma unei selecţii pe pagina noastră de facebook. Nu sunt scrise direct din India, dar sper ca primitorii să se bucure ca şi cum ar fi.
PS 2: Mulţumesc Qatar Airways pentru că m-a ajutat să fac acest pas înainte, să bat la poarta Indiei şi să descopăr încă o parte din lume şi din mine.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
