Cărțile, teatrele și filmele lunii februarie

Am avut o lună scurtă și intensă în trăiri, mai ales pe scena artistică și culturală. M-am lăsat cucerită de progresul pe care l-am descoperit în teatrul românesc – vezi Pădurea Spânzuraților și nu numai. M-am întristat când am observat că piesele de teatru încep cu întârziere, pentru că spectatorii întârzie. Ca să nu mai spun că plasatoarele de la Teatrul Național sunt în stare să încerce să ridice oameni de pe scaune chiar dacă actorii se află deja pe scenă – doar pentru că un el și o ea vor musai să stea la locurile lor, indiferent de ora la care au ajuns. Mi s-a făcut un dor cumplit de Africa, un continent din care am cunoscut doar o fărâmă și aceea doar la suprafață – două cărți sunt responsabile de asta. Mi-am pus întrebări grele legate de filmele care tratează crimele ca pe niște opere de artă (mă refer mai ales la un film de la care am ieșit după primele 10-15 minute, numit Casa pe care a construit-o Jack) și am găsit o variantă de răspuns în piesa Omul pernă. Despre toate acestea și mai multe vei citi în lista mea de mai jos.

Cărți

Anaa Hogaș, Ionuț Florea – Oyibo

2 oameni, o motocicletă, 14 luni în Africa. Așa scrie pe coperta cărții pe care am ținut-o mult pe raft, până să mă încumet să o citesc. Nu știu de ce, cred că îmi era teamă că-mi va răscoli prea tare dorul de moto. Când m-am hotărât să o citesc, am descoperit ceva ce trece dincolo de o expediție moto, dincolo de un jurnal de călătorie sau de o aventură trecătoare, fie ea și de paisprezece luni. Oyibo e mult mai mult decât atât. Voluminoasă, doldora de texte bine scrise și acompaniate în mod inspirat de fotografii, cartea te ține între paginile ei și te aruncă dintr-o țară africană în alta fără să te lase să respiri. Uneori ai senzația că nu se mai termină, dar nu pentru că e plicticos conținutul, ci pentru că fiecare capitol îți dezvăluie altă experiență, altă aventură, altă problemă. Pe de altă parte, autorii au făcut tot posibilul să cearnă doar esențialul și asta o face cu atât mai prețioasă. Știi vorba cu „esențe tari în sticluțe mici”. Ei bine, de data asta, tocmai pentru că senzațiile și provocările celor doi au fost atât de tari, sticluța trebuie să fie mai mare. Am spus că este mai mult decât o carte de călătorie și tocmai de aceea aș recomanda-o tuturor, nomazi sau turiști scăpați doar câteva zile pe an în concedii, motocicliști sau simpli pietoni. Africa este o lecție e viață și de minimalism, un concept atât de la modă acum. Eu nu cred că avem nevoie de cărți care să ne învețe cum să trăim mai simplu, e o decizie pe care o putem lua la un moment dat și nu depinde decât de noi să o respectăm. Iar dacă e greu să scăpăm din mrejele consumerismului și ale caselor pe care le umplem cu tot felul de lucruri inutile, Ana și Ionuț au grijă să ne arate că se poate, într-o incursiune fascinantă prin inima Africii și a omului. Oyibo este o carte care inspiră și invită. Riscurile ni le asumăm fiecare, atât cât ne stă în putere.

Realitatea e că lumea e populată de personaje mult mai bune decât ne spun știrile: oameni care își iubesc familiile, care apreciază un banc bun, care sunt mândri de mâncarea lor – atunci când sunt norocoși să o aibă -, care invariabil se bucură să o împartă cu orice străin care nu încearcă să le-o ia cu forța de la gură.

Ana Hogaș și Ionuț Florea – Oyibo


Ernest Hemingway – Dealurile verzi ale Africii

Știam că Hemingway a fost un vânător pasionat și n-am crezut că voi reuși să termin o carte care e, în proporție copleșitoare, un jurnal de vânătoare. M-a durut să citesc despre plăcerea de a ucide, dar m-am lăsat la rândul meu vânată de propozițiile lungi și fluide, dialogurile pline de umor sau ironie, descrierile minunate și multitudinea de informații despre animalele sălbatice ale Africii. Într-un final am înțeles și ce înseamnă cu adevărat vânătoarea – Hemingway n-ar fi fost Hemingway dacă n-ar fi reușit măcar atât în rândurile sale.

Și acum eram în Africa și eram flămând după mai mult – voiam să văd cum e când se schimbă anotimpul, când încep ploile și nu e nevoie să te tot muți, neajunsuri pentru care plătești ca să ți se pară tot mai real, să știu numele copacilor, ale animăluțelor și ale tuturor păsărilor, să învăț limba și să am mult timp de stat, să iau lucrurile încet. Toată viața mi-a plăcut natura, e mai bună decât oamenii. Pe oameni nu-i poți iubi decât pe rând și câte puțini.

Ernest Hemingway – Dealurile verzi ale Africii

Teatre

Pădurea Spânzuraților – TNB

Am simțit, încă de când am citit cartea (vezi articolul acesta), potențialul enorm oferit de subiect și personaje, dar nu m-am așteptat ca totul să fie pus în scenă într-o manieră atât de inspirată și modernă, de către Radu Afrim. Spre deosebire de Coriolanus, unde m-am dus cu așteptări prea mari, aici mi-am temperat avântul. Surpriză. Am găsit ceva ce mi-ar fi depășit chiar și cele mai optimiste proiecții. După un spectacol complet ce a ținut mai mult de trei ore, am ieșit din sală vorbind cu Liviu Rebreanu în gând și spunându-i că, dacă ar fi trăit și ar fi văzut piesa, ar fi fost de acord că Radu Afrim a găsit cea mai ingenioasă formulă pentru a demonstra atemporalitatea Pădurii Spânzuraților. Ba mai mult de atât, a ales mai bine momentul la care să tragă cortina. În rest, chiar nu vreau să stric plăcerea celor care n-au prins încă un bilet. Țin doar să menționez că nu e prima dată când teatrul se folosește de trucuri și accesorii multimedia, de lumini, muzică și coregrafie, dar e prima dată când îmbinarea lor mi se pare echilibrată, lucrată până în cele mai mici detalii. Fiecare alegere are un sens sau un simbol, nu e show de dragul show-ului. Mișcările au fluența sau agresivitatea dansului modern, luminile transformă un decor minimalist în mai multe cadre încărcate emoțional și vizual, sunetul se joacă în urechile tale prin combinații și suprapuneri expresive, iar dialogul dintre Apostol Bologa (interpretat de Alexandru Potocean) și conștiința sa (Marius Manole) depășește binișor replicile din carte. Piesa păstrează esențialul din roman și firul său narativ, dar se transformă într-un manifest prezent al unei țări și, în cele din urmă, al unei lumi în care ura a găsit multiple și urâte forme de exprimare.
Nu sunt decât un spectator modest, cu un număr mediocru de teatre văzute în „portofoliul” ultimilor ani, dar cred că piesa aceasta a ridicat ștafeta la un nivel care te lasă fără grai, fără noțiunea timpului și în maximă dificultate de a face comparații în viitor.

Ținutul din miezul verii – Teatrul Mic

O piesă clasică ce poate sta cu demnitate alături de Pădurea Spânzuraților, în topul meu personal. E greu de comparat pentru că e vorba de un gen diferit, o scenă mică și o poveste mare de familie. M-am mai întâlnit cu tipul acesta de scenariu: rubedeniile se adună din colțuri diferite de lume, cu o ocazie plăcută sau neplăcută, moment în care încep să iasă la suprafață toate umbrele, defectele, relațiile ratate și scandalurile înăbușite de-a lungul timpului. Ținutul din miezul verii e o poveste de familie, cu o mamă aflată în centru și jucată magistral de Rodica Negrea. Toată echipa e minunată și fiecare rol e complex și diferit. Nu degeaba piesa care stă la baza spectacolului a fost distinsă, în 2008, cu Premiul Pulitzer pentru dramaturgie. Un adevărat festin teatral.

Omul pernă – Teatrul Act

După ce am ieșit din filmul de care povesteam la început, pentru că n-am putut să privesc cum niște crime oribile se amestecă într-o minte bolnavă cu arta, m-am trezit la un teatru care trata exact dilema mea: cât de mult poate o poveste de groază să inspire și să influențeze o minte dereglată? Unde se trasează limita dintre fantezie și punerea în practică a unor idei abominabile? De ce e nevoie de astfel de manifestări culturale, când realitatea însăși ne servește cu tot ce e mai oribil în lume? Nu-ți dau răspunsul și nici nu-ți povestesc mai mult, poate mergi să vezi și tu piesa și te gândești.

Filme

Persepolis (2007)

Filmul nu e nou, așa cum nu e nici cartea. Dar așa s-a întâmplat, ca abia acum să-l văd, la imboldul cursului de fotografie alb-negru (și pentru că m-am abonat și la HBO Go, unde se găsește momentan). Am iubit cartea și îmi era puțin frică de ecranizare. Dar fricile mi-au dispărut de la primele minute, când am descoperit că filmul reușește, nu știu prin ce magie, să se folosească cu aceeași simplitate de o animație minimalistă, cu mult negru și foarte puține griuri, să transmită aceeași emoție, cu același umor. Subiectul nu e deloc vesel (despre război și Iran), cu toate acestea filmul demonstrează, la fel ca și cartea, că viața merge înainte chiar și în cele mai aspre regimuri, că nu suntem atât de diferiți între noi, indiferent că ne-am născut în Iran sau în Austria, că merită să luptăm pentru valorile în care credem și să nu uităm niciodată de unde venim. Și toate acestea se pot transmite cu mijloace minime, dovadă că ochii noștri, saturați de o tehnologie tot mai avansată sau complicată, nu au uitat să se bucure de simplitate.
Interesant de știut e că Marjane Satrapi (atât personaj principal, cât autoarea cărții implicată în realizarea filmului) este interpretată de Chiara Mastroianni, iar mama ei vorbește cu vocea lui Catherine Deneuve (mama Chiarei, în realitate). Danielle Darrieux este vocea bunicii, un personaj pe care nu poți să-l ignori sau să-l uiți. Dacă nu ai văzut încă filmul, nu te împotmoli în impresia că e un desen animat, uită-te la el și spune-mi după cum ți s-a părut.

Ida (2013)

Încă un film alb negru văzut la recomandarea lui Răzvan Buluș, în cadrul cursului de fotografie digitală alb negru. Povestea în sine nu e punctul forte, dar merită văzut pentru imaginea lui, pentru curajul de a prezenta cadre statice într-o manieră ce rupe orice tipare sau reguli. Eu sigur vreau să văd și alte filme de Pawel Pawlikowski (de exemplu Cold War). Ida a luat multe premii, printre care un Oscar pentru cel mai bun film străin.

Girl (2018)

Oho, aici ar fi mult de povestit. Subiectul e cu adevărat nou și îndrăzneț: schimbarea de sex a unui băiat de 15 ani. Acceptarea familiei, susținerea școlii de balet în care este admis și tratat ca o fată, toate acestea nu ajută suficient un adolescent aflat într-un moment dificil, iar deciziile pe care le ia pentru a grăbi transformarea nu sunt cele mai fericite. Filmul are câteva secvențe șocante, chiar dacă sunt mai mult sugerate decât arătate. Merită văzut și înțeles. La noi filmul e tradus ca Balerina.

Birdman – Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranței (2014)

Dacă tot am și abonament la Netflix, din când în când mai sap pe acolo pentru filme sau documentare deosebite. N-am știut de Birdman la vremea lui și, dacă titlul nu ar fi fost cu tot cu paranteza de mai sus, mi-ar fi scăpat fără remușcări pe veci. Partea bună e că am descoperit un film despre actori care intră în pielea unor super-eroi de care ajung să nu mai scape, despre teatru, relații de familie și conflicte interioare. Cele din urmă sunt genial ilustrate prin elementul fantastic (numitul Birdman) care apare când te aștepți mai puțin, o întruchipare ironică a vocii cu care personajul principal se luptă frecvent. Riggan, fostul super-erou (Michael Keaton) e gata să facă orice pentru a monta, pe Broadway, o piesă serioasă inspirată de un mare scriitor (o adaptare după Despre ce vorbim când vorbim despre iubire, de Raymond Carver). Lipsa banilor, fițele și problemele actorilor, prejudecata criticilor, familia distrusă și vocea interioară devin inamici care par să asigure eșecul. Realitatea se îmbină pe alocuri cu metafora și lasă finalul filmului la interpretarea spectatorului (cel puțin așa vreau eu să cred), ceea ce-l face un candidat bun pentru o conversație. L-ai văzut? Ce crezi?

Toată lumea știe (2018)

Când Penélope Cruz și Javier Bardem se întâlnesc (iar!) într-un film, e greu să reziști tentației de a-i vedea. Scenariul din Todos lo saben mi s-a părut puțin tras de păr, dar mi-a plăcut foarte mult atmosfera și felul în care s-a construit tensiunea, chiar dinainte de a a crede că s-ar putea întâmpla ceva rău.

Cred că ajunge pentru luna aceasta. Sper că nu am omis nimic și nu uita să lași într-un comentariu părerile sau recomandările tale. Mulțumesc, lecturi sau vizionări plăcute și, nu în ultimul rând, o primăvară culturală înfloritoare!

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.