Așa cum scriam în recomandările anterioare, începutul lunii părea sărac în planuri. Nu aveam niciun bilet la teatru și mă temeam că nu voi avea ce povesti la final de mai. Dar cineva acolo, dincolo de cortine, mă iubește, așa că am ajuns să văd nu mai puțin de șase piese. Nu mă pot mândri cu tot atâtea cărți citite, luna aceasta fiind dedicată în general desenului, artei și în particular lui Van Gogh. Ar fi și vreo două filme care merită menționate, așa că purced la drum, cu speranța și încercarea de a nu mă lungi prea mult la vorbă.
Nu știu dacă mi se întâmplă doar mie sau e o pură coincidență, dar îl văd din ce în ce mai des pe Șerban Pavlu în piese de teatru. Actorul acesta, dincolo de faptul că e într-adevăr bun, are și o putere de muncă fenomenală. În mai și la început de iunie l-am întâlnit în „The Sunset Limited” la Unteatru, în „Despre tandrețe” la Teatrul Dramaturgilor și în „Demnitate” la Teatrul Avangardia. Toate spectacolele mi-au plăcut, dar din tot ce am văzut în mai, aș pune pe primul loc „The Sunset Limited”, o piesă și un dialog actoricesc formidabil între Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki, cu o regie semnată de Andrei și Andreea Grosu. Pe peronul unui metrou întâlnim intelectualul dezamăgit de viață și fără pic de credință rămasă confruntându-se cu omul cu adevărat încercat de viață, dar care și-a păstrat speranța, credința. Schimbul lor de idei se lasă cu scântei, conflictul dintre viață și moarte te apasă pe piept, perseverența și renunțarea te țin în șah până la final.
Pentru că în această piesă e vorba și de credință, fac o pauză de la teatru și sar la o carte pe care tocmai am terminat-o și care duce conversația cu Dumnezeu la un alt nivel: „Omul care vedea dincolo de chipuri”, de Eric-Emmanuel Schmitt. Mi-a plăcut foarte mult, dar nu neapărat pentru conversația purtată cu Creatorul, pe o tematică destul de bătătorită: cine e vinovat de violența din lume, cel de sus sau cel de jos, Dumnezeu cel crud sau omul care a interpretat prost scrierile sfinte? M-a cucerit mai degrabă prin ingeniozitatea relațiilor dintre personaje din planuri temporale și spirituale diferite, m-a amuzat teribil ancheta asupra unui Dumnezeu ca autor de cărți și, nu în ultimul rând, m-a emoționat scriitura și abordarea terorismului dintr-un unghi neașteptat, surprinzător.
Oamenii nu înțeleg nimic din cărțile mele. Mi le tipăresc, mi le vând, alți oameni le cumpără, citează din ele, dar de citit, se citesc cum vrea fiecare. Mă doare omul.
– vocea lui Dumnezeu în „Omul care vedea dincolo de chipuri”, de Eric-Emmanuel Schmitt
După această scurtă divagare, mă întorc la alte lucruri care pot să doară sau să bucure, culese de prin spectacolele de teatru. „50 de secunde” se joacă la Teatrul Național și este regizată de Eugen Gyemant, de la care am văzut și „Omul pernă” (am scris aici). Se pare că regizorul se simte atras de teme negre, apăsătoare, cu personaje ce-și poartă cu greu traumele și crime ce se întâmplă sub ochii tăi, pe scenă. Lucian Iftimie este din nou anchetator și face asta foarte bine, alături de Alexandru Voicu și Diana Dumbravă. Dar piesa nu este doar despre o crimă intenționată și recunoscută, ci mai degrabă o incursiune psihologică în relația unui fiu cu o mamă dominantă (ce tare m-au speriat anumite scene, în care orice mamă se mai poate regăsi!) sau despre crime comise indirect, pietre grele pe care le purtăm după noi și în cele din urmă ne pot trage la fund. Brrr.
Nici „Romeo și Julieta” nu e o poveste prea veselă, așa cum se știe, chiar dacă Shakespeare are mereu grijă să introducă și elemente de comedie. Am văzut punerea în scenă la Teatrul Metropolis, semnată de Victor Ioan Frunză, dar nu am plecat de acolo prea încântată. Încercarea de a aduce muzică live pe scenă, reușită în alte piese (de exemplu Hamlet), mi-a zgâriat de data aceasta urechile, Julieta mi s-a părut puerilă (sunt conștientă că e foarte tânără în poveste, dar ce e prea mult, e prea mult), iar cele câteva scene cu adevărat reușite nu au reușit să contrabalanseze o ușoară plictiseală care m-a cuprins pe parcurs. Poate n-am fost sub planeta potrivită pentru ea, cine știe.
„Despre tandrețe”, la Teatrul Dramaturgilor, a avut mai multe șanse să-mi placă. Piesa e un puzzle alcătuit din mai multe scene în care tandrețea nu e chiar atât de evidentă și nu ia formele la care m-aș fi așteptat, un dialog poetic, poate prea poetic pe alocuri, între personaje foarte diferite. Matei Vișniec se face „vinovat” de poezia textului, salvat în momentele potrivite de umor, iar Felix Alexa de regie. Oricum, mi-a plăcut și m-a convins să încerc încă o piesă de același regizor: „Sinucigașul”, la Teatrul Național.
Despre „Sinucigașul” numai de bine, nici nu văd cum ar putea fi altfel cu o astfel de distribuție: Dan Puric, Costel Constantin, Adela Mărculescu, Marius Bodochi, Marius Manole și te las pe tine să cauți mai departe, lista e foarte lungă. Povestea scenariului este una la fel de interesantă ca piesa, autorul a fost deportat în Siberia și nu a reușit să și vadă opera jucată pe fondul ascensiunii staliniste, iar dacă o vei vedea vei înțelege și de ce. Și îți recomand să încerci, dacă n-ai reușit până acum, bilete se găsesc ușor pentru că are ceva vechime pe scenă.
Închei periplul prin teatru cu „Totul despre femei”, jucată în minusculul (și vai, incomodul) teatru Arte dell’Anima. O comedie simpatică în care trei actrițe (Corina Dănilă, Adriana Titieni și Crina Lință) sunt ba copii, ba bătrâne, ba femei aflate în diverse relații sau conflicte. Dacă scaunele nu ar fi atât de dureroase și temperatura n-ar fi crescut prea mult în sală, aș fi fost chiar încântată. Dar am râs, m-am emoționat și am aplaudat sincer la final, pentru că performanța actoricească a fost peste condițiile modeste.
Revin acum la cărți și nu vreau să te plictisesc cu albume de artă, cărți despre cum să desenezi sau cum să pictezi acuarele. Poate le voi aborda într-un articol special, vreodată, dacă există interes. Cu toate acestea, pentru că toți îl iubim pe Vag Gogh, amatori sau profesioniști, „Bucuria Vieții”, de Irving Stone, este o bijuterie. Este povestea vieții pictorului spusă într-un roman, primul de acest gen din cariera autorului. Am citit anul trecut și primul volum din romanul dedicat lui Freud, dar „Bucuria Vieții” e, așa cum îi spune și titlul, o explozie de culoare, lumină și emoție, pe măsura epocii și personalității unui artist aparte. Mi-au uns sufletul întâlnirile și discuțiile lui cu impresioniștii, știu că dialogurile sunt pură ficțiune, dar sunt convinsă că o documentare temeinică este tocmai ceea ce le-a dat viață și le-a făcut să pară ieșite dintr-un reportofon.
– Ca să faci o treabă bună, până la capăt, nu trebuie să te temi de înfrângeri. Când văd pânza curată holbându-se, nătângă, la mine, mă năpustesc pur și simplu asupra ei și încep s-o împroșc cu vopsea.”
Irving Stone, Bucuria Vieții
Mai tai din coadă la filme unde îți spun, foarte pe scurt, că merită văzut „Cernobîl” pe HBO și revăzut „Teoria întregului” (The Theory of Everything, 2014), de James Marsh, cu Eddie Redmayne și Felicity Jones. Primul film e dureros de bine făcut și, chiar dacă, de dragul dramatismului, poate se mai exagerează pe ici, pe colo, se pare că majoritatea detaliilor corespund faptelor și întâmplărilor reale. Nu știu voi, dar eu eram cam aproape de Cernobîl când s-a întâmplat nenorocirea și mă cuprind valuri de revoltă și groază, de fiecare dată când văd un nou episod. Al doilea film e clar romanțat, dar extraordinar jucat de Eddie Redmayne, actorul care a devenit cunoscut de toți tinerii prin „Animale fantastice și unde le poți găsi”. Acum îți dai seama cum de-am revăzut „Teoria întregului”, da? Dar pentru că veni vorba și de celălalt film, să știi că nu e de aruncat, chiar e foarte drăguț, de vizionat la orice vârstă. Mă refer mai ales la partea întâi, a doua nu mi-a plăcut deloc, aproape că au uitat de animale, au uitat de unde au plecat și au ajuns la un film de acțiune. Să sperăm că o dreg în viitor.
Tot la capitolul film, sunt foarte invidioasă pe care care sunt acum la TIFF. Dacă ai ajuns pe acolo, te rog doar să-mi scrii și mie ce ți-a plăcut mai mult și ce filme ar trebui cu adevărat văzute. Mulțumesc!
În rest, aștept ca de obicei și impresiile sau recomandările tale de teatru, carte sau film și sper să ne auzim cu bine luna viitoare. Teatrele încep să plece în turnee și să intre în vacanță, dar nu ne cramponăm noi de asta, nu e așa?
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
