JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR CAPITOLUL XIV.
Am început ziua următoare la Krems plini de admiraţie şi respect pentru biciclişti. Văzusem oameni pe biciclete pe tot parcursul drumului. Îi întâlnisem aproape peste tot, prin pasuri, prin oraşe, pe şosele, pe soare sau pe ploaie. Atunci când îi găseam pe curbe strânse şi înguste zăboveam mult până să îi depăşesc respectându-le spaţiul şi nedorind să fiu pusă în situaţia neplăcută de a le ameninţa siguranţa. În dimineaţa aceea, la micul dejun, veniseră o întreagă familie – călătoreau cu toţii pe biciclete, de la copii până la bunici. Mă uitam cu admiraţie la musculatura tonică a unei doamne ce avea probabil în jur de şaizeci de ani şi chiar dacă pielea îi trăda vârsta puteai să îi simţi vitalitatea şi sănătatea vibrând încă. Mă gândeam la felul în care am crescut noi, lipsiţi de orice fel de educaţie sportivă, limitaţi la obligaţia de a merge la orele de sport conduse de profesori nepăsători. Nu fusesem învăţaţi să ne bucurăm de mişcare, nimeni nu ne inspira în a ne găsi o formă de sport în care să ne regăsim sau să ne consumăm energiile. Cea mai importantă activitate era cea a minţii, statul pe scaun la lecţii şi la teme, singura aspiraţie fiind cea de a câştiga o diplomă şi a merge mai departe într-o viaţă sedentară. M-am uitat cum se pregăteau de drum şi mi-am imaginat ziua în care vom veni şi noi cu bicicletele pe portbagaj până în Austria, pentru a ne bucura în siguranţă de un sport minunat, ce combină mişcarea cu plimbarea şi cu posibilitatea de a admira peisaje fantastice. În acelaşi timp ne echipam şi noi pentru sportul nostru sedentar şi motorizat, pregătindu-ne de plecare către Stift Gottweig, abaţia pe care o văsusem pe culmea din depărtare, în seara ce trecuse.
Ne-am avântat din nou cu entuziasm pe drumul virajat ce urca spre aceasta şi am ajuns acolo într-un moment de pace al zilei. Locaţia în sine, situată la 449 de metri altitudine, curtea spaţioasă, rămăşiţele din vechea fortăreaţă, liniştea din jur şi soarele puternic te îmbiau la meditaţie în timp ce interioarele luxoase, scara imperială şi decoraţiunile bogate din biserică mă făceau din nou să mă întreb unde se termină credinţa şi unde începe vanitatea. Singurul loc din lume în care simţisem vreodată că partea de credinţă domină fuseseră Meteorele cu ale sale biserici mici şi lipsite de fast. Acolo simţeai că ai loc să te rogi direct către Dumnezeu nu către icoane aurite. Acolo simţisem pentru prima dată că doream să fiu soţia lui Alex. Şi deşi tocmai primisem un inel, cererea a venit abia peste câteva luni, într-un cadru cu totul diferit. Când am acceptat gândul mi s-a dus totuşi spre stâncile Meteorelor iar vocea mea nu a făcut decât să dea expresie răspunsului ce exista deja de atunci. Îmi aminteam visătoare de toate acestea în timp ce priveam un cuplu de miri în plină sesiune foto în cardul fastuos al abaţiei şi pregătirile de nuntă din interiorul bisericii.
Oricât de mult aş admira grandoarea şi valorile artistice ale catedralelor, oricât m-aş înclina în faţa lor ca deosebite realizări umane, nu voi simţi niciodată că mă aduc în vreun fel mai aproape de divin. Poate vorbesc cu păcat şi poate că acolo undeva sus Dumnezeu se încruntă şi dă din cap sceptic, ştiind că tot ce realizează omul înseamă o bucăţică din creaţia sa, inclusiv rândurile pe care le scriu eu acum. Aşa că mă abţin de la mai multe comentarii, preferând să îmi exprim doar nedumerirea faţă de felul în care un sentiment atât de profund spiritual are nevoie de atâta opulenţă în manifestările sale materiale. In felul meu simplist de a aborda problema, aş prefera ca arta să fie în muzee şi în palate iar credinţa să fie în suflet – dar istoria, cultura şi puterea bisericii de-a lungul timpului ştiu ca vor aduce multe argumente pentru a mă umili şi a mă reduce la tăcere.
Tulln
De la nedumeririle mele religioase am sărit cu gândul destul de uşor la pictura erotică a lui Egon Schiele pe care speram să am parte să o admir în oraşul în care s-a născut: Tulln, următoarea oprire pe drumul spre Viena. Citisem în ghid că în muzeul găzduit într-o veche închisoare de pe malul Dunării poţi vedea „90 de lucrări originale şi expoziţia permanentă Egon Schiele şi epoca sa”, propoziţie care suna extrem de tentant. Îl descoperisem pentru prima dată pe Schiele şi Kokoscha în Leopold Muzeum, în Vienna, şi fusese una dintre experienţele acelea artistice ce seamănă cu dragostea la prima vedere. De la primele picturi expuse, Schiele îmi atrăsese atenţia prin agresivitatea liniei şi a ideii, prin fermitatea şi curajul tuşelor de culoare, prin curajul de a expune nudul uman lipsindu-l de false pudori sau înfrumuseţări, prin curajul de a se expune pe sine într-o lumină lugubră. Îmi dorisem întotdeauna să văd mai multe lucrări dar timpul trecuse fără să am această ocazie şi la vremea aceea nici nu găsisem un album în Bucureşti. Aşa că am ajuns în Tulln cu mare nerăbdare şi bucurie, dar am fost destul de repede decepţionată. Operele expuse erau mai degrabă nişte schiţe şi în nici un caz cele mai reprezentative, iar notele biografice ale vieţii sale, chiar dacă bogate, aş fi putut să le citesc oriunde.
Am părăsit muzeul cu un gust amar dar am avut noroc să găsesc o compensaţie într-o altă expoziţie temporară din oraş, dedicată lui Hundertwasser. Situată între vizita idilică de la Bad Blumau şi apropierea de Viena, unde intenţionam să vizităm din nou complexul său, aceasta a picat la fix pentru a mă face să înţeleg mai multe despre el ca artist, despre felul său de a gîndi şi a manifesta împotriva liniilor drepte şi a regulilor ce dezumanizează mediul în care trăim. I-am privit fascinaţi proiectele incredibile de case – miniaturi în cadrul muzeului – şi am visat cu ochii deschişi la o lume în care natura chiar s-ar putea combina atât de frumos cu arhitectura. Am înţeles că dincolo de pielea noastră naturală mai avem încă două straturi ce ne înconjoară: hainele şi casa în care trăim şi ne-am întrebat cât de mult ne reprezintă posesiile noastre pe noi ca persoane şi cât este imitaţie a ceea ce vedem şi ceea ce ştim că e definit ca frumos si corect de către societate şi modă.
Am reţinut şi un citat pe care îl văd încă aşa cum era scris pe un perete în dreptul unei scări şi care m-a marcat şi urmărit în anul care a urmat. Acesta spunea: „when you reach an abyss only a step back can save you” – atunci când te afli pe marginea unei prăpastii numai un pas înapoi te mai poate salva. Am zăbovit ceva timp în faţa acestui verdict simţind că mi se adresează şi că, deşi nu acceptam situaţia, va trebui să fac acest pas înapoi. Mi-am propus şi eu, precum Scarlett O’Hara, să mă bucur încă de vacanţă şi să mă gândesc la aceasta altădată. Mi-am notat citatul în telefon, ca şi cum aş fi putut să îl uit, deşi ştiam că acest lucru era imposibil.
Ne-am mai plimbat puţin pe faleza de la malul Dunării, am admirat statui moderne şi o fântână cu personaje istorice, am poposit la umbra cortului unui festival pentru a gusta încă o dată delicioşii cârnaţi şi ne-am ascuns de ploaie într-un magazin. Când ne-am regrupat am realizat că aveam cu toţii, din nou, o serie de pungi şi punguţe care nu îşi mai găseau loc aşa simplu, fără eforturi şi ingeniozitate. Aşa că a trebuit sa improvizăm un mic bazar fără vânzare în mijlocul trotuarului şi să mai pierdem încă jumătate de oră încercând să înghesuim totul la loc în maşină, într-o nouă ordine a spaţiului „ne-infinit” al portbagajului.
Vienna
Pentru că ultimele destinaţii ne încercaseră nervii în ceea ce priveşte găsirea unei cazări decente, pentru Viena am hotărât sa facem o rezervare telefonică şi să mergem la punct ochit punct lovit.
Ne rezervasem o zi întregă pentru odihna de dinainte de cele două zile care urmau – drumul până la Arad şi drumul de la Arad la Bucureşti – două zile pe care dacă le mai adunăm la celelalte două de la dus, totalizau patru zile pierdute. Aşadar Viena era ultima destinaţie din călătorie, restul fiind doar drum. Iar ziua destinată plimbării prin ea era una toridă, aşa cum nu prea avusesem ocazia să mai prind. Mă întâlnisem cu Viena ca o primă descoperire a lumii vestice cu mulţi ani în urmă, ajungând acolo cu treabă, trimisă de agenţia la care lucram. Atunci o cunoscusem şi pe Petra, cea care avea să inspire numele copilului nostru şi cea care, în scurt timp, ne invita pe mine şi pe Alex să folosim apartamentul ei pentru a ne petrece vacanţa de iarnă acolo. Iar amintirile iarăşi mă trimiteau din nou în trecut, în iarna anului 2002, despre care am povestit în Viena cu parfum de scorţişoară.
Ne făcea mereu plăcere să evocăm acea vacanţă de iarnă, iar acum, după ce mersesem prin arşiţă pe jos până la Belvedere şi de acolo mai departe până la Scwarzenbergplatz, ne-am aşezat picioarele încinse în apa fântânii şi am regretat gerul iernii. Ştiam Vienna destul de bine aşa că în curand ne-am despărţit de Adi şi Ionela şi noi am intrat la Albertina pentru a ne petrece câteva ore bune în compania artei. Apoi ne-am mai plimbat fără nici un obiectiv precis pe străzile favorite şi ne-am mai reîntâlnit cu toţii în complexul de clădiri Hundertwasser. Când am ajuns înapoi la hotel eram conştientă că nu ar fi fost loc mai bun, pentru a ne obişnui cu gandul că vacanţa s-a terminat, decât Viena. Prin faptul că ne era familiară, prin faptul că mă simţeam acasă, îmi era mai uşor să accept gândul că va trebui să o părăsesc, ştiind că se va găsi de multe ori în drumul nostru către multe alte destinaţii.
Dimineaţa ne-am trezit suficient de devreme pentru a avea timp să mai facem o oprire la Louis, magazinul moto. Am fost ca de obicei victime uşoare şi am depăşit cu mult timpul pe care ni-l propusesem să îl petrecem acolo, ca şi bugetul. Am întârziat astfel destul de mult plecarea iar la Arad am ajuns odată cu întunericul şi cu o furtună cum foarte rar am avut ocazia să văd. Nu ştiu ce s-ar fi întâplat dacă ne prindea pe drum şi cât de greu am fi reuşit să nu fim zburaţi de pe şosea, dar cronometrul sorţii ne-a ajutat să ajungem în parcare pentru ca apoi, în minutul următor să declanşeze urgia. Ce mai „bun venit” pe meleagurile ţării!
În ultima zi ne-a fost greu să ne readaptăm la reacţiile isterice ale şoferilor, la permanenta ameninţare a tirurilor, la drumul aglomerat şi înăbuşitor. După ce am trecut de Valea Oltului, exact la intrarea în Calimăneşti sau Căciulata am oprit pentru a marca un moment important pentru mine: primii mei zece mii de kilometri pe motor. După ce parcursesem peste patru mii de kilometri în această călătorie, Adi cedase în urma aglomeraţiei şi căldurii şi o luase înainte. Nu aveam să îl mai prind din urmă în acea zi pentru a ne lua la revedere. Am fost încântată de reuşita acelor kilometri şi totdată tristă, pentru că tocmai el, cel ce însemnase atât de mult în descoperirea acestei pasiuni, nu fusese acolo să se bucure împreună cu mine. Cu siguranţă că acordam prea multă importanţă unei cifre şi mai important era că toţi patru strânsesem în ultimii doi ani peste zece mii de kilometri pe care îi parcursesem împreună, cu sau fără motociclete, cu sau fără copii.
Iar pe noi trei – adică eu, Alex şi Petra – ne aşteptau încă mulţi alţi kilometri împreună: în aventurile şi călătoriile vieţii noastre.
Poţi urmări mai uşor toată povestea în Cuprins
Impresii scrise de: Roxana
Perioada călătoriei: Iulie 2008
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
