#MyDanube la cotitură: Visegrad

După ce am urmat firul Dunării fără să reuşim să o ţinem sub ochi, plecând din Bratislava, am intrat în Ungaria, am urcat la imensa catedrală din Esztergom şi voila! Ecce Dunărea! Dar ce tot vorbesc eu de fir? Dunărea mare şi lată despărţea acum două ţări şi ne ura bun venit în cea de a doua „cea mai frumoasă parte a ei” după Wachau. E vorba de curbura/cotul Dunării sau Danube bend într-o limbă pe care să o înţeleagă toate ţările prin care trece. Undeva pe la jumătatea drumului dintre Esztergom şi Szentendre Dunărea se hotărăşte brusc să cotească spre Budapesta, iar noi rezistăm tentaţiei de a face acelaşi lucru şi, la sfatul Biroului de Turism al Ungariei, ne oprim fix pe curbă, în Visegrád. Facem gestul istoric de descălecare şi ne instalăm în frumosul hotel numit Thermal Hoel Visegrád, cu o privelişte de milioane asupra Dunării.

Vedere din hotel
Vedere din hotel
Uite si Dunarea!
Uite si Dunarea!

A doua zi e rezervată vizitei în Visegrad, pe relaxare şi fără echipamente incomode pe noi. Afară e soare şi simt că am ajuns acasă, după tot acest drum Ungaria îmi oferă confortul acela al locului în care ştii că te poţi întoarce oricând. Chiar şi limba, deşi nu o înţeleg, îmi pare mai caldă şi mai familiară. Avem încă timp, zilele nu sunt terminate, ne mai aşteaptă şi frumoasa Budapesta şi apoi Belgrad. Dar ştiu că dacă aş vrea, doar dacă aş vrea, aş putea ajunge la adevăratul acasă într-o zi. Cred că tot aici încep să simt primele simptome de dor familie, dar nu-mi vine încă să părăsesc Dunărea şi să nu intru cot la cot cu ea în ţară, aşa că îmi înfund oftatul şi mă întorc la bucuria de a descoperi Visegrad.

Prima oprire este şi o surpriză foarte plăcută: Castelul lui Matei Corvin, un palat regal renascentist ridicat din propria cenuşă, adică parţial reconstruit. Partea refăcută nu acoperă decât o mică parte din palatul iniţial, iar stadiul lucrării este puţin incert, neştiindu-se dacă va mai continua şi când. Cu toate acestea amândouă am fost foarte încântate şi ni s-a confirmat din nou, aşa cum am povestit şi în cazul caselor romane de la Carnuntum, că în acest fel vizitatorul de rând are o experienţă mult mai plăcută şi educativă decât într-o plimbare printre ruine pierdute printre şi sub fire de iarbă.

Am admirat câteva încăperi, am încercat să ne imaginăm cum curgea vinul roşu din fântâna lui Hercule la petreceri regale de pomină, am vizionat un filmuleţ care povestea istoria palatului şi a regiunii şi am plecat de acolo puţin mai deştepte. Între timp am mai pierdut din deşteptăciune, dar am reţinut că palatul regal trebuie văzut şi că nu trebuie confundat cu cetatea de pe culme, confuzie pe care am găsit-o în mai multe surse, pe internet. Ajungem şi acolo, dar după o pauză de ceai sau cafea.

Pauza are şi ea loc într-un loc deosebit, la Nagyvillám Étterem. Şi aici priveliştea este de neuitat, ca şi soarele plăcut în ceafă, cetatea de pe dealul de dincolo sau Dunărea curgând greoi şi cafeniu la vale. De gogoşelele cu nucă şi sos de vanilie nici nu vreau să îmi aduc aminte.

Ne-am odihnit aşadar, nu pentru că am fi fost atât de obosite după vizita la palat, dar ca să nu ni se amestece castelele în cap. Abia apoi am pornit şi către cetatea ce dă numele oraşului, Visegrad însemnând în slavă cetatea înaltă, cetatea de sus.

Ne-am plimbat în interior, am admirat muşcatele plasate ingenios în diferite colţuri, am văzut cum arăta coroana Ungariei, am vizitat şi expoziţia cu personaje de ceară reprezentând, dacă îmi aduc bine aminte, prima întâlnire a Grupului de la Visegrad, în 1335 (un acord de cooperare între Cehia, Polonia, Slovacia şi Ungaria, valabil şi astăzi. România înţeleg că şi-a luat un mare „nota patru, stai în banca ta” la reînnoirea acordului, mulţumită mineriadelor). Dar dincolo de toate acestea, ne-am bucurat cel mai tare de motivul întregii noastre excursii: priveliştea asupra Dunării.

După ce ne-am hrănit suficient spiritul, a venit şi momentul să ne umplem burţile, cum altfel decât în stil medieval? Am luat masa la Renaissance Restaurant, un loc în care ne-am jucat, ne-am costumat, am admirat interioarele, ne-am bucurat de recomandările şi umorul unui chelner român şi pe deasupra şi motociclist. Iar mâncarea a fost bună, la impresia artistică contribuind şi vasele de lut în care s-a servit.

Cum tăria şi vinul nu au lipsit de la ospăţ, când am ajuns înapoi la hotel am fi dat un regat pentru un somn. Dar ne programasem la masaj şi nu mult a lipsit să-mi pară rău de banii daţi, nu pentru că ar fi fost ceva cu procedura, ci pentru că era să adorm în repetate rânduri în timpul ei. Am rezistat totuşi eroic şi am sfârşit ziua la piscină şi cu o cină în hotel. Turul nostru intitulat în glumă spa&moto tocmai trecuse, cu această ocazie, la un alt grad de rafinament.

După cum ai observat ne-a fost cam bine, acum poate că înţelegi de ce spuneam eu că Ungaria e un fel de acasă. Şi încă n-am ajuns la Budapesta, unde o să predau microfonul Inei, că e oraşul ei de suflet şi prima dragoste.

Pe curând!

Acest proiect a fost susţinut şi inspirat de:

Tripsta.roUngaria.info.roAustria.info/roThe Danube NiederösterreichLinztousismus.atMunicipalitatea VieneiCompress RomâniaIngolstadt TourismusGermany.travelDanube Competence CenterSerbia.travel

Dunare Tripsta Dunare Ungaria

Dunare Linz Dunare Krems Dunare Serbia Dunare Germania Dunare Ingolstadt

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.