#MyDanube – La Belgrad trebuie să ajungi dinspre România

Ţi s-a întâmplat ca acelaşi oraş să îţi creeze impresii diferite în funcţie de locul din care veneai? Mie da. Am ajuns la concluzia că în călătorii contează nu numai ceea ce vezi, ci şi ordinea în care vezi sau lumina în care vezi. Există oraşe care sunt mai frumoase în lumina soarelui, altele care sunt spectaculoase noaptea. Apoi e uman şi normal ca de la rău să te obişnuieşti mai repede cu binele şi nu invers. De exemplu, în Serbia şi la Belgrad e bine să ajungi venind dinspre România şi nu dinspre Germania-Austria-Ungaria, cum veneam noi, urmărind panglica din ce în ce mai lată al Dunării. Dar până la Belgrad mai aveam de făcut o scurtă oprire în Ungaria, un fel de preaviz la ceea ce urma să ni se întâmple. Şi tot nu a fost suficient ca să ne adaptăm.

Să o luăm cu începutul. Mai întâi am plecat din Budapesta. Că Budapesta este un oraş care îţi bucură toate simţurile şi pe care îl iubim cu toţii se ştie deja. Am arătat-o aici,  aici, aici sau aici plus în încă vreo 5 articole. Aşadar, plecarea din Budapesta nu putea fi uşoară. Cum aveam cel puţin 500 de km de făcut până la Belgrad, am decis să împărţim drumul în două şi să înnoptăm în Baja. Ne simţisem foarte bine în Ungaria, atât la dus, cât şi la întors şi chiar ne bucuram să mai amânăm puţin ieşirea din această ţară. Dar tristeţea se instala deja în noi, poate de la drumul drept şi plictisitor, poate de la vreme, poate de la faptul că după 17 zile de mers pe lângă draga noastră Dunăre, călătoria se apropia primejdios de mult de final.

%%Ar trebui să ştii | Baja este capitala supei de peşte, având un festival renumit şi cel mai mare consum de peşte din toată Ungaria. Şi dacă stau bine să mă gândesc, în Ungaria am mâncat cele mai bune supe de peşte. Link festival%%

Am ajuns relativ repede în Baja şi ne-am cazat. Deşi era poziţionat central şi purta straiele prăfuite ale unui fost hotel cu ştaif, într-o epocă de glorie trecută, interiorul hotelului nu era deloc menit să ne ajute să ieşim din mlaştina de tristeţe în care ne afundam tot mai adânc. Am intrat în cameră, am dat „armurile” jos de pe mine, m-am uitat la camera mică, mobilată simplu, la vopseaua scorojită de la lemnăria de la geamuri, la râul care trecea pe sub geam şi am oftat adânc. În scurt timp îmi bătea şi Ina la uşă, cu o sticluţă de şnaps în mână şi o faţă care îmi dovedea că nu sunt singura fiinţă deprimată ce s-ar duce să plângă la malul Dunării. De fapt, în ziua aceea ne-am mulţumit cu afluentul Sugovica, nici n-am avut puterea să mergem până la Dunăre. Ne-am plimbat puţin prin oraşul pustiu, am cumpărat nişte dulciuri, ne-am rătăcit puţin printr-un cartier rezidenţial (unde am putut să constatăm un nivel chiar ridicat de trai!) şi am lenevit la o terasă pe malul apei, încălzindu-ne la o porţie tardivă de soare, atât cât a durat o bere ce aluneca greu pe gât. După care s-a lăsat seara şi răcoarea. Ne-a mai revigorat cina la un restaurant cu mâncare bună şi porţii neaşteptat de generoase de peşte, la vederea cărora am râs din toată inima şi care aveau să se dovedească foarte utile a doua zi, la pachet.

Dacă de Budapesta ne-am despărţit cu greu, din Baja abia aşteptăm să plecăm mai departe. Micul dejun a fost la fel de trist ca hotelul, aducându-mi aminte de serviciile cu reminiscenţe comuniste din România. Dar vremea însorită ne-a ajutat să vedem lucrurile şi drumurile într-o altă lumină, iar Croaţia ni s-a părut deodată mult mai frumoasă.

Singura "captură" însorită din Baja
Singura “captură” însorită din Baja

Pauza de cafea din Osijek a fost binevenită. Vremea era frumoasă, centrul arăta colorat şi dinamic, era multă lume pe străzi, tineri stăteau îmbrăţişaţi la soare sau la terase, iar atmosfera generală era mult mai optimistă.

Osijek_6712

Continuându-ne drumul nu am putut ignora clădirile împuşcate, dureroase mărturii în oraşe care abia atunci păreau să-şi lingă rănile şi să se reconstruiască. Nu am putut ignora strada cu pietriş în loc de asfalt din Vukovar, calea pe care am ales-o pentru a ajunge pe faleza Dunării, dar i-am acordat circumstanţe atenuante, înţelegând că e doar o fază temporară. Magneţii de la un chioşc de pe malul Dunării nu aveau însă nicio scuză, Ina declarându-i, pe bună dreptate, „cei mai urâţi magneţi pe care i-am văzut vreodată”.

Vukovar_6725

Vukovar_6726

Vukovar_6727

Puţin mai târziu, pauza de masă avea să fie tot la mal de Dunăre, cu peşte pescuit… din bagaj, din ce agonisisem cu grijă la cina abundentă din Baja.

Croatia_6729

Croatia_6737

Aproape că ne era bine şi ne revenisem la o stare optimistă. Dar nu a durat mult pentru că imediat ne-am trezit în stare de şoc, în Serbia, pe autostrada spre Belgrad. Traficul era un haos care se desfăşura în mare viteză pe lângă noi şi la care eu nu reuşeam deloc să mă adaptez. O vedeam pe Ina cum se depărtează tot mai mult, asta pentru că se găsea întotdeauna o maşină mai şmecheră sau mai grăbită să se bage în faţa mea. Printr-un miracol nu n-am pierdut una de alta, dar bineînţeles că ne-am rătăcit împreună. Bănuiam că Ina a luat-o prost, GPS-ul din mintea mea dădea semne disperate că nu suntem în direcţia potrivită, dar trebuia să mă ţin după ea. În cele din urmă a găsit un loc în care putea trage pe dreapta în siguranţă. Şi acum îmi e jenă de felul în care mi-am pierdut cumpătul şi am făcut scandal. Răbufnirea venea de undeva din toată tristeţea acumulată, din traficul haotic, din micile frustrări adunate pe drum, din dorul de casă, oricum avea prea puţină legătură cu Ina care… se uita uluită la mine şi se întreba ce a făcut să merite asta.

Amintirile mele sunt vagi acum, aşa se întâmplă când vrei să uiţi un moment penibil. Ştiu doar că, la un moment, dat ne-am trezit cu un băiat trimis de un oarecare şefu’, să afle care e scopul şi durata vizitei celor două motocicliste isterice. Rectific: o femeie isterică şi una supărată pe bună dreptate. I-am spus unde vrem să ajungem, s-a lămurit că nu aveam gânduri războinice, aşa că ne-a explicat cu frumuşelul şi am reuşit în cele din urmă să ajungem la hotel. Hotelul era pe măsura experienţei recente, curat, confortabil, dar destul de departe de centru şi jalnic prin comparaţie cu ce avusesem pe tot parcursul drumului. Am ieşit cât de repede am putut şi am apucat să dăm o raită pe ruta turistică ce include strada pietonală Knez Mihailova şi parcul de pe lângă Cetatea Kalmegdan. În parc era o expoziţie cu fotografii frumoase şi o grămadă de lume se plimba sau se pregătea, după cum am aflat a doua zi, de un concert.

Iar ca un final apoteotic la toată povestea asta, a venit ploaia. O ploaie din aceea cum numai vara vezi, cu bulbuci, dar cu temperaturi de mai. Am apucat să prindem un loc într-un bar de fiţe cu preţuri de centru şi ne-am sacrificat cu o bere şi ce am găsit mai ieftin în meniu, nişte tortila mai precis. Dar măcar am putut să stăm la căldură şi să privim cu compasiune afară, la cei care se adăpostiseră pe sub streşini sau pe sub umbrelele de la terase, aşteptând să treacă potopul.

Belgrad_DSC3757

A doua zi urma să vedem Belgradul pe dedesubt, dat fiind că cel puţin eu îl văzusem suficient pe deasupra, cu alte ocazii (vezi Debut de primăvară la Belgrad sau Belgradul cântă). În ambele vizite mi se păruse un oraş suficient de frumos şi foarte plăcut ca atmosferă, la care ajungi uşor din România, pe calea aerului sau pe şosea. Dar cum spuneam, de data aceasta nimic nu-mi mai convenea, venind din direcţia nepotrivită. Speram doar ca un somn bun şi o zi cu soare, aşa cum se anunţa a doua zi, să mă scoată din starea asta.

Nu mă aşteptam însă să am parte de un mic dejun la care în sala de mese să se fumeze fără probleme (aşa cum se întâmplă peste tot în Belgrad), iar unii oaspeţi să îşi pună muzică arăbească de pe telefon – nu că aş avea ceva împotriva ei, dar nu de pe telefon şi, dacă se poate, nu la micul dejun.

Să intrăm sub pământ aşadar, în episodul următor.

PS: În Baja sunt convinsă că am făcut fotografii sau am vrut să fac. Printr-un mister inexplicabil au dispărut din calculator sau din memoria mea personală. Cert este că nu sunt. Îmi pare rău, sunt sigură că dacă le-ai fi văzut impresia ta ar fi fost mai puţin tristă ca a noastră.

 

Acest proiect a fost susţinut şi inspirat de:

 

Tripsta.roUngaria.info.roAustria.info/roThe Danube NiederösterreichLinztousismus.atMunicipalitatea VieneiCompress RomâniaIngolstadt TourismusGermany.travelDanube Competence CenterSerbia.travel

 

Dunare Tripsta Dunare Ungaria

 

Dunare Linz Dunare Krems Dunare Serbia Dunare Germania Dunare Ingolstadt

 

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.