Nisipul e… pietre!

ZECE ZILE ÎN CROAŢIA, PARTEA II

După umblătura fenomenală de la Plitvicka Jezera ne-am oprit înainte de Zadar, la o vilă cu etaj, locuită la parter de proprietari  şi o căţeluşă prietenoasă. În grădină cineva culegea caise, fructele mele preferate. Nici vorbă să cer, eram „om mare”, dar faţa mea şi privirea pofticioasă au spus mai mult decât doream aşa că acel cineva a venit spre mine cu un castronel şi aerul de “na şi ţie!”

Din periferia Zadarului ne-am cumpărat costume de baie apoi ne-am  întâlnit cu litoralul Marii Adriatice şi mulţimea de ambarcaţiuni în golfuri, cu soarele (300 de zile pe an) şi cerul albastru fără nor. Magistrala de lângă mare era bine păzită de munţi gri, abrupţi. Pe anemicul sol adunat între stânci o vegetaţie debilă nu indrăznea să se extindă.

La Slatine, (insuliţa legată printr-un pod de Trogir), ne-a întâmpinat un apartament într-o vilă elegantă cu terase, înconjurată de o grădină bine orânduită, cu grătar, mese, scaune şi gură de apă pe lângă alei, arbuşti şi tufe mari de flori. Ne-am instalat şi am căutat marea. Era aproape. Am coborât pe o străduţă şi ni s-a arătat, într-adevăr apă limpede şi albastră, avuţia naţională a Croaţiei, DAR cât vedeam cu ochii, între mare şi vile se întindea UN BOLOVĂNIŞ format din pietre încălecate peste alte pietre. Auzisem ceva, ne înarmasem cu salteluţe din izopren însă ca să ne întindem pe asemenea oaste puternică, de neurnit… mai bine nu! Nici la mers nu era prea grozav, d’apoi să te relaxezi! Mi-a venit în minte nisipul blând şi din belşug de la Marea Neagră împănat în sezonul estival de tot felul de reziduuri lepădate fără jenă de turiştii rozători aşa că am aruncat umbra de regret şi am icercat să mă acomodez, aşezând cumva pietrele. Contactul cu apa, minunea aceea de apă limpede ca într-un pahar, caldă, superbă, nu era mai uşor; bolovănişul cobora în mare! Îmbrăcat într-o mocheţică verde gălbui şi deasă de alge era numai bun să aluneci şi să-ţi zdreleşti bietele labe, până când atingeai nivelul necesar de apă ca să înoţi. Am mers şi “în mâini”,  pe pietre, până la o adâncime acceptabilă pentru înot.

Atunci era formidabil şi uitai de necazurile imediate; când o coteai spre mal bolovanii perseverenţi şi alunecoşi îţi aminteau că trebuie să plăteşti un tribut ca să te vezi ajuns pe ceilalţi, fierbinţi, încălziţi de soarele  puternic. La mai adânc creşteau nişte tufe de alge moi, ca o blană iar scoicile vii, vânjoase, bine încleştate de pietre, nu se lăsau culese. Apa era cristalină şi atât de sărată încât după două, trei băi se forma pe piele o crustă albicioasă. La începutul şi sfârşitul zilei aburii mării topeau baza munţilor de pe continent; aceştia pluteau fantomatici în depărtare.

Poteci în mare

Ne aşteptau aşadar nişte zile ciudate. Am privit mai bine în jur şi am descoperit o platformiţă de beton, în faţa unei vile, deloc solicitată (era iunie!) ne-am aşezat acolo salteluţele, nu ne-a alungat nimeni, până la ea mergeam încălţaţi şi o parte din suferinţă s-a atenuat. Nu de tot! Acolo locuiau crabi micuţi, negri, gri şi maronii, nici primejdioşi, nici atrăgători. Dacă te gâdila ceva şi presupuneai că e o muscă (nu există acolo aceasta insectă) o alungai cu mâna şi dădeai peste ceva mărişor, alergător într-o dungă, imagine ce nu-ţi “cădea” prea bine. În drum spre Trogir am văzut hoteluri cu platformă alăturată, suspendată peste apa adâncă, se plonja direct!

Paza de coastă era reprezentată de un cuplu de pescăruşi; veneau zilnic şi inspectau amănunţit malul, trăncănind neîntrerupt cu glas când de găină sau raţă, când de motan în călduri. Numai ei fisurau liniştea deplină. Nu chioşcuri, nu vânzători ambulanţi, parcă am fi fost şi singuri pe lume şi în plină civilizaţie!

Michel avu o mare surpriză: punându-se la mintea scoicilor, care e mai tare (să le smulgă adică din lenea lor, se ţineau bine!), scoase din apă una mai puţin îndârjită şi rămase stupefiat căci din ea ieşiră nişte lăbuţe negre! Era un crab care stătea în chirie! Cârduri de peştişori coloraţi sau dungaţi se fugăreau  inofensivi, arici de mare trăiau ascunşi prin vegetaţia de pe fundul mării şi printre pietre, normal că fără ele nu se putea!

Am observat că în apă, după bariera de pietroaie subacvatice, apărea nisipul! Atunci am inaugurat o nouă meserie: potecile în apă! În fiecare dimineaţă mutam pietrele ( de o greutate acceptabilă în lichid) şi făceam un culoar pe care să intrăm până la adânc. Marea nu stătea locului, lucra contra mea, noaptea. În zori însă, se prefăcea că e lac şi trebuia să o iau de la capăt. Nu m-am descurajat, ba chiar m-am calificat la locul de muncă şi făceam potecile din ce în ce mai repede…

În ultima zi ne-am dus la un supermarket să luăm câte ceva şi SURPRIZĂ! Am descoperit papuceii flexibili numai buni pentru astfel de plaje. Şi cât muncisem eu la poteci, mândrindu-mă chiar că descoperisem America! Şi, până la Slatine, văzusem vreo două golfuri cu nisip şi cazări alături, numai că am vrut să fim oameni de cuvânt, ne reţinusem apartamentul pe net! Ce înseamnă să nu fii complet informat!

Oricum, eram negri, săraţi şi veseli. Mergeam la Trogir, la piaţă, ne plimbam. Trogirul avea o parte foarte veche, cu dale (lustruite de paşii oamenilor) din vremea romanilor. Ziua te trăgeau de ochi magazinele şi micile restaurante; seara însă, luminat feeric, era mult mai atrăgător şi foarte animat. La Trogir se putea mânca cel mai proaspăt peşte din Adriatica, făcut la grătar şi acompaniat de un vin bun, roşu (Zlahtina). Grecii au făcut aici un canal cu apă (fossa) care a apărat oraşul până în secolul al-XV-lea. Veneţienii au construit turnul cu ceas şi alte edificii.

În bazinul portuar s-a lăfăit mai multe zile un iaht (din Nassau Bahamas) la care se producea un adevărat pelerinaj. Negru, alb şi auriu, catarge argintii, comenzi computerizate, spălat zilnic de un tânăr negru, îmbrăcat în alb, cu furtun auriu. Cu ocazia unei petreceri în picoarele goale (toţi musafirii s-au descălţat la intrarea pe punte, pe un covoraş) fiind în întregime luminat, s-au văzut oglinzi mari, candelabre şi aranjamente florale expuse pe măsuţe preţioase. Desprins parcă dintr-un film, cât a stat în port a fost văzut de multă lume. De atunci în multe locuri am umblat şi multe iahturi am văzut!

După câteva zile cuminţi la prăjeala şi baie ne-am dezlipit de plajă şi noile obiceiuri şi am dedicat o zi Dubrovnikului.

PS: nu vă speriaţi, în Croaţia există şi plaje cu nisip, vă va povesti la un moment dat Roxana.

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.