Kings’ Highway: mozaic de istorie şi fuste mini

Muntele de unde Moise a privit spre Pământul Făgăduinţei, o hartă mozaic din secolul şase alcătuită din două milioane de pietricele colorate, serpentine printre culmi selenare, rămăşiţele subterane fascinante ale unui castel, zone verzi, oraşul săpat în piatră al nabateenilor – un drum spre Marea Roşie pe care istoria se scrie de 5000 de ani.

Din călătoria noastră nu trecuseră decât două zile pline. Ne plimbasem puţin prin Amman, dadusem o fugă până la Jerash şi aşteptam cu nerăbdare să ajungem în locul viselor noastre, la Petra.
Însă până acolo aveam un motiv suficient de bun ca să nu ne grăbim: Kings’ Highway, un drum panoramic de aproximativ 335 de kilometri, ce pleacă din Amman şi ajunge până la Aqaba. Exista varianta să luăm autobuzul dar în acest fel am fi ratat şansa de a ne opri pe drum şi a mai vedea măcar puţin din ceea ce această cale veche de 5000 de ani are de arătat. Despre Drumul Regilor se vorbeşte deja din Biblie şi, contrar aparenţelor, nu este vorba doar de asfaltul pe care unul dintre regii Iordaniei se poate da liniştit cu motocicleta. Lăsând gluma la o parte: King Abdullah II, dincolo de faptul că e rege, mai are şi calitatea de fi motociclist şi s-a plimbat la un moment dat pe două roţi, alături de un reporter american, pentru a-şi promova ţara. Uită-te şi tu la film aici şi dacă nu te convinge să dai o şansă Iordaniei aştept să îmi spui… Pe Kings’ Highway şi-a condus Moise poporul ales şi de aici a privit tărâmul făgăduinţei ce îi era refuzat. Nabateenii au adus pe Calea Regilor mirodenii şi alte mărfuri iar pe la 100 după Cristos romanii au pavat drumul redenumindu-l Via Nova Traiana. Astăzi e drumul ales de turişti, de cei care vor să intre în contact cu toate aceste vestigii ale istoriei, cu religiile şi războaiele omenirii, cu negoţul şi ceea ce a însemnat dintotdeauna lumea cea mare şi diversă.
Revenind la călătoria noastră care, din păcate, nu a inclus de data aceasta niciun vehicul pe două roţi – şi ah, cât am suferit, drumurile prin Iordania chiar sunt bune şi frumoase! – în dimineaţa aceea eram foarte relaxaţi. Negociasem cu hotelul să plecăm într-un grup restrâns la drum şi să închiriem, împreună cu alte două doamne din Franţa, o maşină cu şofer. Bineînţeles că a trebuit să ne luptăm cu recepţionerul care îşi pusese în cap să ne împacheteze în aceeaşi zi Mount Nebo, Madaba, Marea Moartă (cu plajă cu tot), Wadi Mujib, Karak, pentru a ajunge într-un final la Wadi Musa – Petra. Ne-am dat seama imediat că nu am fi făcut decât să alergăm, lucru care oricum s-a cam întâmplat, chiar dacă am renunţat la Marea Moartă.

Povestea cu balaurul

Planul era până la urmă aşa cum ne doream noi. Ceaiul încă aburea în faţă, noi eram gata de drum, maşina sosea la timp. Ne-am strâns cei 4 adulţi plus copilul, fără să pun şoferul la socoteală, şi am ieşit să ne ducem bagajele. Când colo surprize, surprize: maşina era de dimensiuni normale, nici urmă de mini-van sau altceva asemănător. Nici măcar bagajele noastre nu ar fi intrat în portbagaj, ca să nu mai spun că perspectiva de a sta o zi întreagă strivită din toate părţile, cu ditamai copilul în braţe, mi se părea de domeniul absurdului. Poate că sunt eu deschisă la experienţe noi dar nici chiar aşa! Balaurul din mine a început să dea a „nu” dintr-un cap, în timp ce din celelalte ieşeau flăcări în direcţia recepţionerului care ne făcuse aşa o drăgălaşă de surpriză. Trebuie să fi fost înfricoşătoare imaginea pentru că în maxim 20 de minute a apărut un van modern şi lucios, cu un şofer scrobit gata să ne ducă în stil acolo unde ne dorea muşchiu’ de căpcăun. Urma să ne coste 60 de JD pe toţi trei, ceea ce era oricum cu 10 JD mai mult decât varianta strivită dar mai puţin decât un taxi doar pentru noi, care ar fi ajuns pe la 90 JD.
Şi uite aşa am lăsat oraşul alb în urmă, cu promisiunea că îi vom acorda, la un moment dat în timp, mai multe zile din viaţa noastră.


Prima oprire pe Kings’ Highway a fost la Muntele Nebo, locul de pelerinaj al fetiţelor în fuste scurte şi bluziţe cu umeri goi, ţinuta recomandată pentru o ţară musulmană şi mai mult de atât, pentru biserici şi alte locuri închinate Domnului-cel-care-ne-iartă că nu ştim să facem diferenţa dintre mersul la terasă şi o călătorie spirituală. Mă iertaţi că nu am simţit sfinţenia locului, m-a derutat priveliştea.


Am ajuns apoi la Madaba, unde ne-am oprit direct la biserica Sf Gheorghe, locul cu mozaicul înfăţişând Ţara Sfântă.


A urmat Wadi Mujub, o panglică de şosea aruncată peste un relief frământat, o imagine neobişnuită şi pentru ochii noştri


La castelul cruciaţilor de la Karak am stat mai mult decât ne-am propus. Dacă la suprafaţă simţi cât de impunătoare a fost cândva construcţia, când intri în tunelele subterane începe distracţia. Şi nu te poţi abţine să nu dai în mintea copiilor, să nu îţi aduci puţin aminte de hoţii şi vardiştii sau să nu te crezi personaj într-un film de spionaj. N-ar fi rău să ai şi lanternă sau să o aprinzi pe cea din telefonul tău, anumite culoare sunt chiar întunecoase!


Ca o scurtă paranteză, despre sultanul Saladin vei tot auzi în călătoriile tale, aşa că dacă te interesează subiectul îţi recomand „Cartea lui Saladin” de Tariq Ali, merită citită! Cetatea Karak a fost şi ea, la un moment dat, cucerită de Saladin.

În drum spre Wadi Musa şi destinaţia noastră finală am aruncat şi un ochi spre rezervaţia Dana, atât cât s-a putut vedea în lumina ciudată care anunţa finalul de zi.

Am ajuns totuşi pe lumină la Petra, o oprire pe Kings’ Highway care chiar merita mai multe zile. Dar despre asta am scris deja aici. Iar despre Aqaba va urma…

Ignoraţi bucla spre Al Mazraa, nu am reuşit să desenez altfel drumul pe Google Maps 🙂
View Larger Map

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.