Parisul în dar sau Cum să-i rupi mamă-tii picioarele în doar patru zile

Cred că o să-şi facă Roxana cruce cu două mâini când o vedea articolul ăsta, că din primăvară se roagă de mine să mă învrednicesc să zic. Uneori e bine să scrii (scriu) la cald, alteori trebuie să le laşi să se decanteze…

Despre ce vorbim? As’primăvară mă hotărăsc eu că, de ziua ei, mama va primi cadoul vieţii ei, respectiv o excursie la Paris. Nu ştiu cum ţi se pare ideea de a merge cu mama în vacanţă, poate aşa uşor a domnişoară de pension, dar trebuie să-ţi zic că mama este foarte cool, mergem împreună la concerte rock şi teatre şi câte şi mai câte, şi-n rest mă ceartă că n-am mâncat de prânz şi că am răcit. D-astea de mamă.

Revenind: iau eu biletele din timp, care de avion, care voucher de hotel… Şi vine momentul: cum fac să-i zic? Păi, în primul rând, s-o pregătim, să nu se sperie. Ca să-nţelegi: mama nu a mai ieşit vreodată din ţară până acum, n-a zburat cu avionul şi, dacă o întreb repede, zice c-a visat, nu că ar fi şi fost în excursia asta… Aşa că i-am zis ceva de genul – vezi că am o surpriză pentru tine. Mare. Nu şi nu, nu spun ce e, dar pregăteşte-te. Am ales perioada între ziua ei şi ziua mea pentru că, deşi eu mai fusesem la Paris, ba chiar pentru o săptămână întreagă, am fost în delegaţie aşa că-n afară de Champs-Élysées în fapt de seară, n-am văzut nimica. Aş fi scris un articol minunat într-o singură propoziţie: „Cum n-am văzut Parisul”. Deci era cadou şi pentru mine. Bun. Mă duc acasă de ziua ei, cu pliculeţul pregătit: înăuntru rezervarea de hotel, biletul de avion, o vedere din Montmartre şi niscaiva hărţi. Pe post de indicii.

Ce-a urmat… greu de descris. În primul rând, cum urmăream pe faţa ei să văd momentul iluminării, clipa când se prinde ce o să păţească. Dup-aia (griji de mamă, că deh, o fi fost scump şi mi-o fi fost greu). Dar cât a fost aia? Dar aialaltă? Dar de ce am dat cu carioca neagră aşa urât pe foi (n.a. peste preţuri), dar o să ni le mai primească la check-in? Da mamă, le primeşte, n-ai tu grijă cât e biletul, halatul şi-alte cele. Doară e cadou! Hai mă, că le-am luat din timp, e mai ieftin aşa. Adică vrei să spui că noi două o să mergem ACOLO? Dap. Ah, şi parcă a mai fost şi momentul (ei) de panică în care a crezut că o trimit singură, iar apoi s-a dumirit că mergem amândouă.

Dup-aia însă, dezamăgirea nemiloasă că… parcă nu se bucură aşa de tare. O tot cercetam din priviri, tot încercam să deschid subiectul, să facem vreun plan, să vedem… aiurea. Ea vorbea despre altceva. Nedumerire maximă. Şi cum eu sunt cu bucuria precum căţelul pe care-l scoţi afară, ăla de sare în triplu tulup în jurul axei sale, nu pricepeam. Măi mamă, ne concentrăm şi noi aicea să ne bucurăm sau ce?! Nimic. Nada. Suflă şi şopteşte la un moment dat: „Lasă-mă să mă obişnuiesc…”

Poate vine ea şi zice cum fu, că momentul de acomodare a fost destul de intens.

Trecut peste, am intrat pe Google maps, am mers cu piciorul virtual pe străzi, am început să studiem muzee, unde mergem, ce să nu ratăm, Sigur-mergem-şi-la-Versailles! Da mamă, mergem. Fiecare cu dorinţa ei (eu crăpiş-morţiş că vreau la Dali, că doară îl iubesc de tânără!) Dar Louvrul? Văleu… ăsta e mare. Ne-a sărit în ajutor Alina: să nici nu vă treacă prin cap să vă gândiţi că îl puteţi vedea pe tot. Vă alegeţi frumuşel o secţiune – două, vă concentraţi pe o perioadă anume şi aşa poate reuşiţi să gustaţi ceva, altminteri nu. Bun.

Dup-aia, anunţat familionul, cu surle şi trâmbiţe că ce facem noi. „Dar să iei un calmant uşor pe avion, să nu-ţi facă rău… un sedativ ceva…”. Hopa! Ce-aveţi dragilor?

Trecut şi asta. Plecăm. Restul de pregătiri nu mai contează, ca tot omul ’nainte de vacanţă. Aeroport. Pardon. Aerogara Băneasa. Eu uşor necăjită că la primul ei zbor nu nimereşte şi ea p-un aeroport mai de Doamne-ajută. În avion… ce să i se facă rău frăţică, că făceam ca ăia mici care se ceartă care să stea la geam. Cre’că-i singurul zbor când n-am stat eu la geam. I-a plăcut.

Pe de altă parte, eu aducându-mi aminte de primul meu zbor, când în ruptul capului n-am putut să procesez că eu în trei ore am sărit peste 2000 şi ceva de kilometri şi vreo 5 ţări, mă aşteptam să găsesc şi la ea vreo umbră, vreun semn că în bâldâbâcul interior s-a petrecut schimbarea… Mama, nimic. Demnă, atentă să nu-i scape ceva şi complet absorbită de toate cele ale zborului: românul care face scandal ca-n rata de Piteşti ca să-şi ocupe scaunul, stewardesa cu baletul de siguranţă, zdruncinatul şi pârâitul şi zgomotul specific, şamd. Noroc că până în Paris am mai luat şi autobuzul care te transportă din Beauvais în Paris (30 de euro, dacă vrei să ştii, dusul şi întorsul). Deci a mai fost loc de ceva aclimatizare. Nici cu cotul în coaste şi cu „uite, uite, deja se vede Turnul Eiffel” n-am obţinut strigăte de uimire sau ceva mai manifest. A nu se înţelege că nu era fericită… eu încă mă întreb care o fi fost trăirea ei, ce-o fi zis sufletul ei pe-acolo pe dinăuntru? După ce ţi-ai trăit tinereţile şi iubirile în comunism (şi ştii că mai avem noi pe aici articole despre cât era de greu plecatul la plimbare pe atunci), după ce ai fost în viaţa ta profesoară de franceză şi-ai citit atâta literatură în limba lui Baudelaire şi-ai călătorit imaginar de mii de ori prin toate locurile astea pe care urma să le vezi pe viu în doar câteva ore? După ce te-ai resemnat că „lasă să se plimbe ăştia tineri”, mai puţin gândindu-te la tine în ipostaza asta, după ce ai suspinat adolescentin tot pe muzică franţuzească? După…?

…Am ajuns la hotel într-un final, era destul de departe, dar aşezat confortabil lângă metrou, ne-am luat împrejurimile în stăpânire şi am ieşit la o plimbare scurtă şi vântoasă prin centru. Ne-a făcut Alina o poză cu telefonul. Merci Alina!

Am ajuns în Paris.

va urma

Iacata cadoul. Ce-o fi in el?
Iacata cadoul. Ce-o fi in el?
Ce sa fie, niste hartii...
Ce sa fie, niste hartii…
niste harti?
niste harti?
Din Paris?? Serios??
Din Paris?? Serios??
Eu? Plec la Paris?
Eu? Plec la Paris?
cred ca se bucura...
cred ca se bucura…
Noi doua, ajunse. Poza cu telefonul Alinei
Noi doua, ajunse. Poza cu telefonul Alinei

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.