Cartierul artiştilor şi al distracţiilor
Când te gândeşti la Paris, pe lângă Turnul Eiffel, muzee, parcuri, palate, catedrale, un loc anume te îmbie, fie la distracţie, fie să-ţi revezi cunoştinţele de istoria artei, căci despre aproape oricare artist modern ai citi, numele său este asociat cu şederea sau frecventarea măcar pentru puţin timp a unui cartier istoric situat la nord de centrul Parisului, Montmartre. Au trăit, locuit şi creat aici: Picasso, Braque, Van Gogh, Toulouse Lautrec, Pissaro etc.
Sunt foarte cunoscute numeroasele cabarete, cel mai faimos fiind Moulin Rouge. Un cimitir celebru, străduţe în pantă, clădiri joase, cafenele, pieţe şi statui ce evocă personalităţi, un parc, biserici, restaurante, piaţa Tertre, un vizitat târg de artă unde se pictează sau se desenează în aer liber, Piaţa Pigalle cu Muzeul Erotismului, curtezanele şi terasele ei. Ici colo pârâiaşe de ape reziduale provenite de la restaurante se varsă în canalizare. Cântăreţi din acordeon, vioară, violoncel, chitară, comerţ nebun pe strada care urcă spre Sacre-Coeur. Bazilica albă, uriaşă, situată la capătul unor numeroase scări (este şi funicular) priveşte impunătoare Parisul, de la înălţime.
Înainte de a înfrunta scările, am devorat o tartă cu fructe luată de pe lângă d’Orsay, ca mijloc de consolare pentru că nu am reuşit să intrăm în ziua aceea (au fost nu ştiu ce probleme la muzeu), în faţa căreia mi-am pierdut uzul raţiunii de bună ce era şi am fost la un pas de a o înghiţi pe toată în loc să o împart frăţeşte cu Michel, ca de obicei. Erau nişte bănci, iar urmele de pe pavaj dovedeau că, la acel popas, multă lume se hrănise. Nişte vrăbii sărăcuţe şi ciufulite aşteptau să le pice ceva. Şi de la noi au primit, destul de puţin însă. După care, cu forţe noi, am urcat pe lângă statuile vii, întâlnite şi la Barcelona, Monaco sau Florenţa. Şi de curând, pe Lipscani. Bazilica a fost construită de arhitectul Abadie din fondurile cetăţenilor francezi în memoria celor 58 000 de oameni care au murit în războiul franco-prusac (1870-1871). În interiorul grandios, în mijlocul unui mare mozaic este Isus cu braţele desfăcute şi o inimă din aur. Şiruri de copii însoţiţi veneau la bazilică şi erau primiţi pe rând, în genunchi, la altar. O voce sublimă cânta; cuvântul confiance (încredere), una dintre virtuţile teologice, se repeta obsesiv. Era o sărbătoare.
Pitorescul Montmartre este foarte animat; lumea vine aici din diferite motive: nuntă, distracţii, sex, artă; până şi cimitirul a devenit loc de pelerinaj deoarece aici se odihnesc Stendhal, Hector Berlioz, Adolf Sax, Dalida, Degas, Dumas fiul, Offenbach, Zola, Ampere etc.
Muzeul Dali
Real şi imaginar
Am urcat şi coborât, intrat în biserici, căscat gura, mâncat frites, admirat desene şi picturi.
Am căutat Espace Montmartre şi l-am găsit pe strada Poulbot la nr.11, deschis şi în zilele de sărbătoare, 10-18, 14 euro/persoană, reduceri pentru seniori. Era muzeul Dali pe care doream să-l văd după ce la Figueras, în nordul Spaniei, Catalonia mai bine zis, luasem contact cu o mare parte din vasta şi neliniştitoarea sa operă. Real şi imaginar, poezie şi ingeniozitate, bravadă şi dorinţa de a şoca, grotesc şi sublim, definitorii pentru Dali erau prezente şi în Montmartre.
Relaţiile artiştilor cu lumea înconjurătoare au fost dintotdeauna deosebit de complexe.
Au pictat în peşteri pentru a invoca spiritele animalelor ucise sau care urmau să piară, cerându-le poate, astfel iertare, au sculptat oameni şi alte fiinţe transformându-le în totemuri şi zei căutând o frumuseţe perfectă la care să se închine, au fugit de realitate închizându-se în stricte reprezentări religioase, s-au întors iarăşi spre natura idealizând-o, au copiat realitatea cât mai fidel cu putinţă fără ca din toate aceste faze să lipsească imaginaţia. Treptat, aceasta a crescut, s-a impus mai puternică decât observarea şi reprezentarea lumii înconjurătoare, până când s-a considerat că este mult mai importantă în actul de creaţie decât orice altceva. Drumuri noi s-au deschis în artă, a fost nevoie de mărturii ale creatorilor şi criticilor pentru a o înţelege. Ceea ce vedeam şi simţeam a devenit insuficient. S-au căutat căi moderne de explorare a subconştientului şi de a-l transforma cu ajutorul reflexiei în operă de artă. Suprarealismul şi-a întins aripile punând-ne inteligența la lucru. Salvador Dali, strălucit reprezentant şi, într-o mare măsură, fondator al acestui curent a scormonit în divinul şi infernul vieţii, a construit un alt univers şi a defrişat păduri de prejudecăţi pentru multe generaţii. Prezenţa sa în Paris, în cartierul artiştilor – ESPACE MONTMARTRE – oferă iubitorilor de artă modernă prilejul de a cunoaşte pe viu o parte din creaţiile sale.
Unica expoziţie permanentă din Franţa a lui Dali cuprinde sculpturi, gravuri şi litografii, 300 de opere reunite într-o lume fantasmagorică. Sculptura (începând cu 1930) reia în tridimensional imaginile cele mai celebre din opera maestrului; elefantul poartă în spate obeliscul, simbolul puterii şi dominării, însă greutatea sa enormă se sprijină pe labe fragile, melcul (a fost asociat de creator cu Freud) poartă pe cochilie un tânăr înaripat, ceasurile moi, reprezintă percepţia umană subiectivă asupra trecerii timpului. Un tors de femeie, divizat, scoate la lumina oul fecund, baza procreaţiei, pianul se sprijină pe graţioase picioare de dansatoare cu fustiţă şi are pe capac un personaj victorios, posibil să fie muzica însăşi, dintr-un deget uriaş cresc ramuri. Grafica şi litografiile sunt organizate pe cicluri: Biblia Sacră, Noul Testament, Arta de a iubi, Castelul de la Otrante, Cel 12 triburi ale lui Israel, Romeo şi Julieta.
În „Viaţă secretă a lui Salvador Dali”, scriere autobiografică, autorul unei opere ce reuneşte modernitatea cu tradiţia, banalul cu ineditul mărturiseşte: „Între şapte şi opt ani am trăit sub puterea visului şi a mitului. Mai târziu, mi-a fost cu neputinţă să deosebesc realul de imaginar”.
Ca şi la Figueras, tot ceea ce se detaşează din întunericul special conceput pentru a pune în valoare strălucirea luminii pe metal sau altfel de suprafeţe ilustrează perfect îmbinarea dintre realitate şi imaginaţie.
Este o lume fără certitudini, deschisă interpretărilor, impune receptorului de artă să se implice, să continue mental procesul de creaţie. O serie de lucrări preţioase erau adunate într-o sală iluminată unde nu era permisă fotografierea.
Un grup de copii însoţiţi de profesori, cu documente explicative în mână cercetau lucrările şi îşi făceau astfel lecţia de istoria artei. I-am întâlnit peste tot, în Franţa, de la Saint Malo la peşteri, în grădini, forturi, muzee şi catedrale. Drept să spun, tare mi-ar fi plăcut să fiu printre ei şi să mi se pară că timpul este moale, fraged şi bun, să cred că îl pot domina şi modela sau atârna pe o creangă, ignorându-l, dacă aş avea chef.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
