Maeklong şi-o manufactură de cocos în Thailanda

Lucrurile se trag unele din celelalte, așa cum șoarecii se tragi din șoareci, oamenii din alți oameni, din întâlnirile cu oameni se trag plimbări și din plimbări, evident, se ivesc întâlniri cu alți oameni  și de aici…

… evident, alte plimbări.

Dacă ți se pare un început complicat, așa mi s-a părut și mie. Toată tevatura prin care la numai o săptămână după ce m-am întors de pe Dunăre, la numai o săptămână zic (ține-i-ar dumniezău sănătățile lu șef-miu care mi-o dat concediu, și-ncă ce concediu!!)  am plecat în Thailanda. Acolo am cunoscut-o pe Daria, jurnalistă poloneză, cu ea am ajuns într-un tur de jumătate de zi prin piața plutitoare Damnernsaduak de lângă Bangkok, în piața MaeKlong, cea prin care trece trenul, apoi moț-cocoț pe un elefant, și lipăind în picioarele goale prin casa cuiva care deținea o manufactură de zahăr din nucă de cocos, și de fapt, o manufactură de orice-îți-poți-imagina că se fabrică din nuca de cocos.

Ca să desfac un pic ghemul acesta, ar trebui să încep cu ghidul, un domn de la A.F. Holidays. Da, e un început bun: dânsul, pe vremuri, dusese autocare cu turiști thailandezi prin România, pe vremea când existau și zboruri directe la și de la Bangkok ale companiei Tarom și, ca atare, știa și el despre Dracula. Normal.

A fost o idee bună către genială să ne luăm tur ghidat, pentru că a venit la pachet cu un taxi, cu tot cu șofer, cu apă rece și șervețele umede răcoroase, cu aer condiționat, cu știința atât de necesară  a lui  unde-mergem-ce-să-vedem și la ce oră, ce să mâncăm, cu două opțiuni suplimentare (elefantul și cocosul nu erau neapărat pe listă, dar voiau și ei să facă un ciubuc). Totul la minunatul preț de 2000 de baht (cam 200 de lei).

Ne-am felicitat reciproc, eu și Daria, pentru că ne-am dat seama cum ne-ar fi fost să încercăm să deslușim singurele traseul, mijloacele, piețușca și returul, totul în numai o jumătate de zi. (Seara trebuia să fim înapoi la sindrofie la târg).

MAEKLONG

Prima oprire, piața prin care trece trenul. Cum te-ai duce dumneata la Obor, și la ore fixe, de vreo două ori pe zi, piețarii și-ar lua în cârcă tarabele și-ar fugi cu ele din fața trenului. Cam la fel, numai că mult mai relaxat și mai organizat. Mărfurile stau pe șină, coșuri cu verdețuri și pești și vietăți nenumite se vând acolo, fructe, toate cu sau fără muște. Mai mult cu.  Supă în pungi, tulpini de lotuși, un băiat gras care curăță peștii de mațe într-o mizerie de nedescris. Pești dezmățați.

O întrebare se naște firesc în capul meu de olteancă, în care singura piață cărată în spinare ar fi vânzătorii ambulanți (dar aceștia nu erau așa ceva, stăteau pe jos sau țintuiți la tarabe):

Dar de ce? De ce nu se mută pur și simplu? Și cum, și cine s-o fi gândit vreodată că e în regulă să faci o cale ferată prin mijlocul unei piețe?

Adevărul istoric nu-l știu, dar legenda zice simplu, că întâi acolo a fost piața, apoi a venit trenul, dar oamenii n-au vrut să se mute. Adică, vine legiuitorul și zice:

-Dă-te, vine modernizarea peste tine.
Piețarul thailandez zice:
-Neah.

Și așa a rămas.

Apoi te întrebi, îndreptățit: dar nu au fost accidente? Mândria locala zice iară: Nu.

Însă, clatină neîncrezător din cap ghidul nostru, cu toți turiștii ăștia, se poate întâmpla oricând.

Și într-adevăr, nu vezi pădurea de copaci pentru că la ora fixă când vine trenul se adună ciorchini de turiști, grămezi unii peste alții, pe șine, și se retrag pas cu pas din fața locomotivei, în gară, toți avizi să pozeze, să filmeze, să apuce momentul să și-l imortalizeze, să și-l însușească, al lor, pe veci, și-al mediului de stocare preferat. Până moartea sau demagnetizarea (?) o să-i despartă. Îi dau dreptate: oricând se poate sui trenul peste vreun năuc dintr-asta.

Turisti la pozat
Turisti la pozat
Mae Klong
Mae Klong

Eu, prevăzătoare, mă cățărasem pe ceva înalt (sper doar că nu era vreun alt turist) și făceam poze dintr-un unghi cumva nefavorabil, dar mai ocupată să privesc ce și cum se întâmplă. Iar lucrurile se petrec cu repeziciune, auzi șuieratul, prelatele pieții zboară în lături, coșurile sunt trase mai încolo, fix exact numărul de milimetri necesari ca trenul să nu dea peste ele. Un mecanism ciudat, anapoda, de neconceput și perfect funcțional.

Intră trenul în gară, milimetric și printre poporul adunat la pozat, plecăm și noi.

-Vreți ceva dulce? Ne întreabă ghidul.

-Vrem.

Singurele mâncăruri care nu m-au extaziat în Thailanda au fost deserturile (dar asta e altă poveste, pe care oricum că n-aș putea-o spune cinstit: bucata mea preferată de ciocolată e întotdeauna o friptură. De porc, dacă aveți, mulțumesc.) Cu singură excepție, în ceea ce privește deserturile, una mai mult decât notabilă. Anume: tot aici în piață ne oprisem, înainte de venirea trenului, lângă un domn ce vindea niște lucruri care semănau covârșitor cu niște coceni de porumb fierți. Atât că erau de bambus.

N-as fi zis ca e bun de mancat
N-as fi zis ca e bun de mancat

Ghidul ne face semn, ba, dacă rețin bine, ne-a cumpărat chiar el (nu înceta să ne atragă atenția ce ieftine sunt prețurile comparativ cu orașul, și avea dreptate: dacă vrei să-ți iei fructe, mai bine din piață decât din oraș, parol!)

Ce-o fi?

Bine, asta era o întrebare la ordinea zilei de câte ori puneam ceva pe limbă în oricare din zilele pe care le-am stat în Thailanda.

Vânzătorul, trosc! îi arde o toporișcă bamb… coceanului, și despăturește de-acolo o punguță cu sticky rice. Dumnezeiesc. Fiert în nectar, ambrozie și aburi, ceva boabe negre înăuntru, ca un soi de fasole arătau, totul copt cumva în bambusul ăla. Iar gustul? Gustul era dulce, suav, aromat, îmbietor. Nu ca ambalajul, dacă l-aș fi judecat doar după „coajă” și eram de capul meu, veci pururi n-aflam eu ce minune se ascunde acolo.

Executie cu toporul
Executie cu toporul

Înainte de plecare, o ultimă întrebare: ce face doamna?

Flori pentru templu, Thailanda
Flori pentru templu, Thailanda

Flori. Flori pentru templu.

Flori pentru templu
Flori pentru templu

Frumoase. Ca toată Thailanda voastră, de altfel.

Manufactura de cocos

Pe drum mai departe, spre piața plutitoare Damnernsaduak, oprim la o manufactură de (din?) nucă de cocos. Adică, orice din nucă de cocos. De la perii făcute din coaja nucii, la zahărul din cocos. Zahărul se face destul de simplu: te cocoți după cocos în copac, crestezi floarea de nucă de cocos, apoi seva ce curge din ea se strânge și se pune la fiert până se face un sirop gros.

Abia apoi începe munca: într-un lighean cât roata carului, învârți siropul îngroșat cu un soi de tel, cred că primit moștenire de la mama lui Gargantua. Dar învârți tare, și cu nădejde, ca și cum ai fi un soi de mixer uman. Învârți: o mișcare specială, prin care siropul deja îngroșat bine se ridică bine pe tel și apoi revine în vas cu un pleosc hotărât. Altă ridicare, învârtire, pleosc. Nu știu exact câte ore, eu am dat de vreo trei ori cu telul prin farfurie și-am dezertat.

M-am opintit
M-am opintit

 

Tot acolo am intrat pentru prima oară în casa unei familii thailandeze, cei care dețineau și manufactura aceasta. M-a uimit.

Casa in Thailanda, interior
Casa in Thailanda, interior

Casă, în dicționarul de forme și înțelesuri din capul meu, e o treabă mare și grea. De beton, de piatră, durabilă, închisă. Cu niște ferestre acolo (niciodată suficient de mari pentru gustul meu). Casă, varianta pe care am cunoscut-o în Thailanda era o structură ușoară, deschisă, aerisită. Podele curate de lemn, lucioase, niciun fir de praf. Cumva părea deschisă pe toate părțile, nici n-ai fi zis ca avea pereți, deși, evident, ei erau acolo. Cât despre ce anume se afla în ea… ei, asta-i cu totul și cu totul altă poveste.

Interiorul îmi era la fel de nefamilar: în primul rând, poze cu regele, familia regelui, strămoșii săi, mai multe poze cu familia regală decât cu membrii familiei care locuiau acolo. Desigur că se aflau totuși și fotografii  cu familia proprie, momente de mândrie agățate pe pereți. Thailandezii au un mare respect pentru rege și familia sa, ceea ce cred că e un lucru bun. Asta aflasem deja, încă de pe drumul de la aeroport.  Pe toate șoselele am văzut de fapt multe afișe cu fața regelui, prezentat, din câte mi-am dat eu seama, la o vârstă mai tânără decât are acum. Multe steaguri, în culoarea galben, a regelui, sau albastru, a reginei. Prințesa (una dintre fetele regelui) are steaguri de culoarea purpuriu.

Apoi altarul. În altar, strămoșii, mai exact o treime din fiecare strămoș în parte. În urne frumoase, înconjurate de ofrande, tămâie și multă pace. De ce o treime? O parte din cenușa morților rămâne acasă în familie, o parte merge la templu, iar celaltă se duce în ocean. Cumva frumos.

În rest, camere, bucătărie, frigider, coji de ouă atârnate afară. Să alunge sau muștele, sau spiritele rele. Oricum îs cam același lucru. N-am văzut pat sau nu-mi aduc aminte, era undeva un așternut pe jos și sigur vreun hamac sau două.

Înainte de plecare, undeva după nuca de cocos proaspătă și răcoritoare primită de la gazdele noastre temporare, am cerut voie să fac o poză cuiva care părea cel mai fără de griji omuleț din lume.

Am fotografiat și animalele aflate în gospodărie. Nu știu de ce aveau așa multe, n-am mai întrebat. Un șarpe, o veveriță, căței, pești, papagali. Șarpele ar fi avut un folos sau așa am înțeles eu ulterior, în piața plutitoare Damnernsaduak. Restul poate erau doar animale de casă.

Oamenii aveau și un mini-magazin cu suveniruri, multe făcute din nucă de cocos, așa că după ce vizitasem toate colțișoarele casei și gospodăriei lor, ar fi fost frumos și așteptat din partea noastră să și cumpărăm ceva. Am luat niște nimicuri și am plecat mai departe…

… către piața plutitoare, despre care voi povesti data viitoare.

Cu mulțumiri către Thailanda.ro și Daria Paweda pentru fotografie.

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.