Meci nul, sper să se rejoace.
Primul șoc în călătoriile mele a fost când am zburat pentru prima oară, când am ajuns într-o cultură atât de îndepărtată de România noastră, încât am înţeles pentru prima oară bancul cu „dacă vine sfârşitul lumii, la noi ajunge peste vreo 50 de ani”. Dar atunci vorbeam despre Amsterdam, un oraş din Europa.
De Europa, hai că poate am mai auzit câte ceva pe la şcoală, am mai citit vreun autor doi, mai am vreo idee că stilul ăla arhitectural ar fi gotic, iar celălalt art nouveau. Sau cum se simte o plimbare într-un oraş medieval, că ştim şi noi cu cine se băteau ai noştri şi cu cine ai lor. Şi cam ce mâncau, cum arătau hainele sau mă rog, orice informaţie care mă leagă de un trecut care s-a zbuciumat şi s-a învârtit de o aşa manieră că ne-a adus în zilele noastre în situaţia actuală. Bună, rea, cum o fi ea.
Bun, cu tot bagajul ăsta de cunoştinţe, ia-te Ino şi du-te tocmai în Thailanda. Brusc. O să îmi zici, dar ce mă, n-aveai timp să citeşti şi tu un pic, să te informezi, să… Iacătă că nu. Am aflat cu vreo trei zile înainte de a pleca la drum cu Roxana în călătoria MyDanube, am ajuns înapoi în ţară după trei săptămâni de motociclit prin ploi în Europa, am avut o săptămână de vis la muncă şi apoi hop în avion, hop jos, hop în celălalt (cu schimb în Viena în caz că te întrebi, 10 ore de zbor de acolo până la Bangkok şi ceva mai mult la întoarcere.). Timp în care am apucat să-mi cânt obsesiv în cap „One night in Bangkok”. Atâta doar, am citit ce articole am găsit şi eu pe la bloggerii noştri care au fost acolo şi am cărat un ghid de la National Geographic care a fost chiar foarte bun. Dar hai să vedem care au fost cele mai interesante puncte și întâmplări pentru mine…
Oamenii
Câţi domnule? Mulţi, mulţi de tot.
Pe geamul avionului, în apropiere de aeroport, văd în zare Bangkok-ul. Străbătut de râul Chao Phraya, o pădure deasă de zgârie-nori înghesuiţi. Îmi zic, hopa, ăştia sunt mulţi. Ulterior am aflat: pe la vreo 10 milioane. Maşini? Să tot fie vreo 5. Milioane. Cu tot cu scutere, habar n-am. În toată Thailanda cred sunt vreo 63 de milioane de suflete.
Zâmbetul
Aici m-am dus cu prejudecăţi, recunosc. Mă aşteptam să fie o potecă de zâmbete așternute la picioarele mele, un norişor pufos de fericire. La aeroport, trebuia să găsesc persoana sau persoanele care urmau să se ocupe de transferul meu la târg. Găsesc. Între timp, şi ele trebuiau să găsească ceva. Pe mine pe liste, ori maşina care mă ducea la hotel, ori hotelul, nu ştiu. Cert e că a durat cel puţin o jumătate de oră de dat telefoane, vorbit într-o păsărească poticnită ici-colo în consoane, închis telefonul sunat în altă parte, chemat pe altcineva, sunat iar, etc. Eu aştept, ştiu că nu prea are rost să te agiţi în aceste condiţii. După ce trece relaxat o jumătate oră, întreb: Problem? Nu, şi-un sfert de zâmbet, cam din colţul gurii. Citisem undeva că au un zâmbet care vrea să însemne „nici măcar nu zâmbesc”. L-am văzut: zâmbetul dezamăgit al vânzătorului că n-am vrut să cumpărăm de la el, al doamnei de la piaţă un pic obosită de cârdurile de turişti care doar se uită, al recepţionerului de la hotel care nu prea înţelege ce-i ceri…
În rest da, zâmbesc foarte mult, cu multe înţelesuri, care uneori îmi scapă.
Engleza
Că tot am zis de recepţioner… Momente în care mă încâlceam în meandrele traducerilor din limba natală în ceva care să fie înțeles și de interlocutor au fost multe, printre care și întâlnirea cu un omuleţ mic, în faptul serii, pe lângă templul Wat Pho, care îmi tot spunea:
Nu acuma, mâine dimineaţă să vin. Că e închis.
Că nu e bine că sunt pe acolo la ora aia (era cam pustiu, ce-i drept).
Unde-mi sunt prietenii? (Nicio secundă nu s-a gândit că sunt acolo singură).
Îi fac un semn vag, îi zic precaută – „Acolo.” Eram un pic agasată, nu-i cerusem informaţii, mi-era greu să înţeleg ce voia.
Dar de unde sunt?
Romania. (Apropo, ciudat, cam toţi cu care am vorbit pronunţau mai mult ca noi – România, decât englezescul Romania).
Aaa, zice domnul micuţel, încântat: ‘racura!
Cine mă?
Dracura!
Mă scarpin, mă prind apoi, luminându-mă: Dracula!!! Da,da. Fericit, mă ia de mână, înşfacă o şcolăriţă de pe stradă, o roagă să ne facă poze cu telefonul lui.
Alta: hotel, fain de tot, mă trezesc mult înaintea orei programate şi îmi dau seama că am timp să pun nişte poze online. Bun, dar îmi trebuie priză pentru laptop. Mă duc şi întreb la recepţie, într-o engleză oareşcum cursivă și cu cuvinte multe într-o frază frumos construită.
Domnul răspunde într-o thailandeză la fel de cursivă şi cheamă un coleg.
–Priză? Pentru laptop? Zic eu făcând economie de cuvinte.
–Da! Avem! şi încântat îmi arată colţul lor cu computerul hotelului…
Nu… n-ai înţeles…
–Pentru laptopul meu. Al meu. (arăt cu degetul în piept).
Se prinde.
–Aaaa, da!
Trage un sertar şi-mi înmânează un adaptor.
Nu mă omule că se potriveşte ştecherul meu cu priza voastră… Îmi rămâne o singură soluţie: dau ocol la tejghea şi înfig o unghie în priza lor:
-D-asta. Unde?
Mâncarea
Nu, asta e un articol separat. Adică o să fie. Deocamdată tot ce spun e că mi-a plăcut la nebunie, foarte puține lucruri nu m-au încântat: au fost sau prea peste poate de iuți sau prea dulci.
Am avut plăcuta surpriză să mă reîntâlnesc zilele trecute cu mâncarea thailandeză, în cadrul unui eveniment organizat de TAT Balkan Office, o cină Thai la Snagov. Acuma, conform principiului rău cu rău, dar mai rău fără rău… de data asta aș fi vrut să fie mai picantă treaba!
Iepurele din Lună
De ce ziceam mai devreme de orașe europene, din vechime… acolo de bine de rău știi cam în ce fel erau organizate viața, rânduielile sociale, credințele, etc. M-am plimbat printr-un vechi oraș de pescari – Chanthaburi. După primul moment când am realizat că îmi lipsește baza după care să evaluez cât de vechi erau casele, că informația că aici construcția e cu influență chineză și dincolo nu, nu-mi spune mare lucru pentru că, de fapt, eu nu știu cum își făceau oamenii ăștia casele, zic, după acest prim moment de derută, mă trezesc în următoarea conversație cu una dintre ghidele noastre:
–Și, pentru că numele orașului vine de la lună, Chantha, simbolul orașului este reprezentat de lună și de iepure.
–Aha, cu luna înțeleg, dar iepurele?
Ghida, complet mirată:
–Cum, iepurele din lună. Rabbit from the moon. Rabbit comes from the moon.
Am auzit eu de man from the moon, dar de iepure…
N-am scos-o la capăt, niciuna dintre noi n-avea cum să priceapă cu naturalețe credința celeilalte: eu că nu e niciun iepure în lună, ea că sigur este.
Anul
Ca olteanul în fața Dunării: „muicăăă, ce de Jii!”, așa și eu, când m-am trezit prima oară în față cu anul tipărit pe vreun bon, după calendarul oficial în Thailanda: e cu vreo 543 de ani înaintea calendarului nostru. Adicătelea, dânșii sunt în anul 2556. Maică, ce de ani.
După care mi-am tras seama: amice, sunt stupidă. Sunt budiști, normal că n-or să se ghideze după Anno Domini al nostru.
…Și asta nu e tot. Stai pe-aproape, vin și cu partea a doua de șocuri pentru mine: ce se vinde pe tarabe, unde să (nu) îți faci un tatuaj, cum arată orașul noaptea și ce fapte se întâmplă pe-acolo.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
