Am bătut la poarta Indiei (1). Scrisoare pentru Camelia.

Dragă Camelia,

2014 03 03 Tagore

Uite că bat şi la poarta Indiei. Sunt obosită, m-a epuizat prima zi de umblat prin aglomeratul Delhi, cu zero somn la activ, dar mai stau puţin să îţi scriu primele impresii, aşa cum ţi-am promis.

N-ai să crezi ce am făcut când am ieşit din avion. Am adulmecat aerul. Îmi sunau în minte vocile prietenilor, descriind mirosul de fecale ce ţi-ar inunda nările, chiar de la aterizare. Afară era rece şi ceaţă. N-am simţit nimic deosebit. Aeroportul arată modern, nu am stat mult la verificarea vizei, n-am întâmpinat nicio problemă. Vameşul s-a uitat doar distrat la părul meu roşu-portocaliu. Mai rar aşa o privelişte, aşa că nu m-a luat foarte în serios, cum nu mă iau nici eu.

Autoportret haios făcut în aeroportul SF din Doha, între zboruri.
Autoportret haios făcut în aeroportul SF din Doha, între zboruri.

Când am ieşit din aeroport am tras din nou aer în piept. Mai întâi timid, apoi cu încredere. N-am simţit decât mirosul unei dimineţi reci şi umede. Ne-au întâmpinat 4 bărbaţi, cei care aveau să ne însoţească tot timpul: şoferul, ajutorul de şofer, ghidul şi ajutorul de ghid, cum i-am spus noi. De fapt nu am aflat niciodată cine era şi care îi era rolul. M-a izbit din prima atitudinea mândră cu care se împodobise ghidul nostru. Era atât de mândru de el şi de misiunea lui, încât îşi ţinea pieptul bombat şi aproape că striga cucurigu. Un băiat bun şi bine documentat, de altfel, care s-a descurcat onorabil cu o trupă de jurnalişti şi bloggeri puşi pe fugit la poze înainte de a asculta explicaţiile. Insist asupra unui aspect, ei erau 4 oameni iar noi eram 6, asta înseamnă asistenţă turistică indiană. Numai unul vorbea, totuşi. Restul răspundeau doar umil la întrebări, dacă erau întrebaţi. Iar şoferii nu au călcat alături de noi nici în hotel, nici în restaurante. Asta înseamnă ierarhie indiană.

În fine, toată lumea trebuie să mănânce o pâine. Inclusiv femeile de la toaletă. Da, o prezenţă care m-a şocat, imediat ce am ajuns la hotel, la micul dejun. M-am dus la toaletă şi, când am ieşit, o femeie era acolo ca să îmi deschidă robinetul şi să-mi ofere un şerveţel să mă şterg. Ca şi cum n-aş fi putut face asta şi singură. M-a încercat o combinaţie de milă faţă de acest comportament de sclav şi bucuria că, în acest fel, femeia respectivă măcar câştigă un ban, în condiţii decente, dacă e să le compar cu ce am prins din mersul maşinii, atunci când am trecut pe lângă cartierele cu improvizaţii din carton, table şi alte rămăşiţe, pe post de locuinţe. Pe acolo nu îmi venea să ţin geamul deschis, într-adevăr, dar n-aş putea spune de o omniprezenţă a putorii. Da, am văzut şi oameni locuind pe stradă, dormind înveliţi ca nişte mumii pe trotuar, întinzându-şi rufele între două garduri, bărbierindu-se şi aşa mai departe.

Doarme. Şi-a lăsat papucii la intrare.
Doarme. Şi-a lăsat papucii la intrare.

Dar hai că m-am luat cu vorba şi nu ajung la ce e mai important, la ce am făcut sau văzut astăzi. Două lucruri sunt sigure: nu m-am odihnit (am avut doar o oră pentru somn în care, bineînţeles, nu am reuşit să adorm, bine măcar că în avion am stat confortabil!) şi am petrecut groaznic de mult timp în maşină. Răbdarea mea mi-a fost pusă la mare încercare, oricât de mult mă pregătisem pentru asta. N-am întâlnit oraş mai aglomerat ca Delhi. Ştii că citesc acum o carte de un autor indian, Aravind Adiga, The White Tiger. Nici nu puteam să fac o alegere mai bună, o mare parte din acţiune se petrece în Delhi şi, chiar dacă e un roman, nu un documentar, recunosc ca reale foarte multe dintre pasajele în care este descris oraşul. M-o fi enervat pe mine să merg cu maşina, pe de altă parte ar fi trebuit să ne dăm seama cât de norocoşi suntem, protejaţi ca într-un ou, faţă de masa de oameni care, în ricşe sau autoricşe, respiră tot acel aer poluat şi nu au nicio şansă să se eschiveze. Scriitorul o spune foarte frumos, la un moment dat:

Bineînţeles, cei din maşini nu trebuie să respire aerul de afară – au aer plăcut, răcoros şi condiţionat. Cu geamurile lor fumurii, maşinile celor bogaţi alunecă pe străzile din Delhi, ca nişte ouă negre. Din când în când câte un ou se crapă – mâna unei femei, strălucind de la brăţările de aur, deschide o fereastră şi azvârle pe drum o sticlă goală de apă – apoi geamul se închide iar oul este resigilat”

(“Of course, those in the cars don’t have to breathe the outside air – it is just nice, cool, clean, air-conditioned air for us. With their tinted windows up, the cars of the rich go like dark eggs down the roads of Delhi. Every now and then an egg will crack open – a woman’s hand, dazzling with gold bangles, stretches out an open window, flings with and empty mineral water bottle onto the road – and then the window goes us, and the egg is resealed– Aravind Adiga, The White Tiger).

Ah, iar am divagat. Ai reţinut: haos, aglomeraţie, intersecţii blocate. Una singură îţi mai spun şi trec la detalii mai importante: ştii cum se eliberează traficul în intersecţiile din Delhi? Cu bâta, draga mea, cu bâta! Domnul poliţist se materializează de nu ştii unde, dotat cu un băţ gros cu care începe să explice regulile de circulaţie pe spinarea şoferilor de ricşe, ei fiind cei mai la îndemână. Mă gândesc că nu ar îndrăzni să lovească oul lucios al vreunui personaj înstărit. Voluntarii din public nu lipsesc nici ei, zeloşi de numa’ şi echipaţi, de asemenea, cu beţe. În fine, după zeci de minute şi intervenţia primitivă a poliţiei, reuşeşti să treci, înaintând încet până la următoarea intersecţie.

O zi obişnuită, pe străzile din Delhi
O zi obişnuită, pe străzile din Delhi

Iar asta nu e nimic faţă de ce am văzut că se întâmplă pe străzile înguste din ChandniChowk, una dintre cele mai vechi şi aglomerate cartiere / pieţe din Old Delhi. Am făcut câţiva paşi pe acolo imediat după o vizită scurtă la impresionanta moschee Jama Masjid, cea mai mare din India. A fost o aventură fiecare pas, să te fereşti de toată mulţimea de oameni deplasându-se în ricşe, scutere, într-o adevărată îmbulzeală de suflete; suflete de oameni, dar şi de maimuţe care mai fură din când în când câte un fruct. Aleile sunt flancate de magazine cu mărfuri colorate, mi-ar fi plăcut să stăm şi să descifrăm tainele negociatului, dar ne-am grăbit să ajungem şi în locul în care ţie sigur ţi-ar fi plăcut să mergi.

India_Delhi_0050  India_Delhi_0041

Chef de muncă
Chef de muncă
India_Delhi_0111
Un sfânt printre oameni 🙂

 

India_Delhi_0100
Maimuţele printre noi

 

India_Delhi_0115
Susţinător pasionat al unui candidat politic

 

Ţi-ar fi plăcut să vezi Rajghat, Memorialul Mahatma Gandhi, locul în care trupul acestui mare om s-a transformat în cenuşă, dar o flacără păstrată mereu aprinsă îi onorează spiritul. A fost singurul loc în care am simţit că încep să mă liniştesc, după toată aglomeraţia şi orele prea multe petrecute în trafic. Parcul era liber, veveriţele alergau şi se bucurau dacă găseau un băţ de îngheţată, soarele apunea iar oamenii intrau desculţi până la memorial, pentru a-şi aduce gândul bun. N-ai să mă crezi când îţi voi spune că nu am mai fost în stare să mă descalţ şi să mă duc până aproape de acesta, am preferat să-l privesc de sus, să mă plimb puţin şi să-mi liniştesc furtuna din cap.

India_Delhi_0146

India_Delhi_0141

Ceea ce m-a remontat cu adevărat a fost apusul văzut de la Shanti Stupa, o pagodă a păcii creată pentru a servi tuturor raselor şi credinţelor. Soarele a apus peste Budha, peste leul Indian şi peste grădina japoneză din care nu lipsea un mic vulcan. A fost un moment cu adevărat paşnic, aşa cum impunea locul.

India_Delhi_0149

India_Delhi_0150

India_Delhi_0170

India_Delhi_0152

Cele mai frumoase apusuri, oriunde te-ar prinde, în India
Cele mai frumoase apusuri, oriunde te-ar prinde, în India

India_Delhi_0161

Închei ziua neştiind dacă aş mai reveni vreodată în Delhi sau în India. Parcă e prea mult de îndurat pentru prea puţin, dar nu sunt sigură. Sentimentele îmi sunt confuze, poate un somn bun şi poezia lui Tagore îmi vor da răspunsul.

*Călătorul, de Rabindranath Tagore

Timpul călătoriei mele este lung;

calea pe care o am de străbătut este fără sfârşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină

şi mi-am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,

lăsând urma mea pe atâtea stele.

Calea cea mai lungă mă aproprie cel mai mult de tine

şi modularea cea mai întortocheată este tocmai cea care duce

la perfecta simplitate a acordului

Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte

de a ajunge la a sa. Trebuie să rătăcim prin toate lumile din afară

pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.

Lăsat-am ochii să rătăcească departe , înainte

de ai închide şi de a spune: Tu eşti aici.

Această întrebare , această aşteptare

se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi cufundă lumea

sub vălul acestei certitudini: Eu sunt.

Cu drag,

Roxana

PS: Camelia, te rog să îţi alegi o fotografie din cele folosite în acest articol. O vei primi tipărită, împreună cu scrisoarea.

PS 1: Acest articol face parte dintr-o serie de scrisori pe care m-am decis să le scriu cititorilor noştri, în urma unei selecţii pe pagina noastră de facebook. Nu sunt scrise direct din India, dar sper ca primitorii să se bucure ca şi cum ar fi.

PS 3: Mulţumesc Qatar Airways pentru că m-a ajutat să fac acest pas înainte, să bat la poarta Indiei şi să descopăr încă o parte din lume şi din mine.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.