Dragă Adriana,
Îmi spuneai că India face parte din viaţa ta de zi cu zi, că e un virus şi că, odată infectat, nu te mai vindeci. Că după ce ai fost o dată acolo, îţi doreşti să revii. Mi-e încă greu să dau un verdict. Dar dacă în prima zi, cea petrecută în traficul teribil din Delhi, nu eram convinsă că o să pot să mă împrietenesc cu India, în a doua zi mi-a trebuit doar un mic impuls ca să încep să simt acea afecţiune despre care vorbeşti.
În drumul nostru spre Agra am făcut un mic popas într-o parcare. Se afla acolo un restaurant, de unde mi-am cumpărat un masala chai. Nu era un loc turistic şi am apreciat faptul că vânzătorii nu au încercat să mă taxeze la suprapreţ, doar pentru că eram turist. Nu mai ştiu cât a costat ceaiul, dar era ceva infim. Şi nu ştiam încă, dar era cel mai bun masala chai pe care aveam să-l beau în India – acolo, în picioare, în soarele blând al dimineţii, ascultând zarva pe care o făcea un grup de bărbaţi. Erau evident organizaţi şi păreau să recite ceva, în cor. Au venit dinspre maşini şi s-au aşezat pe nişte scăunele de plastic pregătite pentru ei, în iarbă. Am întrebat ce fac. Mi s-a amintit că suntem în plină campanie electorală. Oamenii scandau ceva lozinci şi susţineau un candidat, probabil, aşa cum văzusem că făcea şi bărbatul cu dinţii îngălbeniţi de la betel, din prima zi. Aravind Adinga a scris: “sunt trei boli principale de care suferă ţara această: de febră tifoidă, de holeră şi de febra alegerilor”. Mă uitam la acei oameni şi, în timp ce îi dădeam dreptate scriitorului, mă amuzam şi începeam să mă ataşez de India, fără să am nevoie de monumente şi alte realizări celebre.
Monumentele şi dovezile unei foste civilizaţii impresionante nu au întârziat însă să apară. Am oprit mai întâi la Taj Mahal, apoi, când lumina începea să se încălzească, pregătindu-se de apus, am vizitat Fortul din Agra, numit şi Fortul Roşu.
Plimbarea de aici mi-a plăcut mai mult decât cea de la Taj Mahal. Să nu crezi că aş avea ceva de reproşat frumosului mausoleu, nici gând, e perfect! Dar dacă la Taj am privit ca la o bijuterie rară expusă într-o vitrină, în Fortul Roşu am găsit spaţiu pentru explorat, pentru cercetat încăperi umbroase sau bolte dantelate, structuri cărămizii solide sau inserţii florale delicate în marmură albă.
Am privit oamenii, am trecut prin multe porţi, mai mari sau mai mici, am vânat jocuri de lumini şi umbre, iar timpul nici măcar nu mi-a ajuns pentru a descoperi pe îndelete tot ceea ce era de văzut pe acolo.
Am auzit şi eu, ca toată lumea, povestea lui Shah Jahan, întemniţat în acest fort de către propriul fiu, Aurangazeb. Am privit şi eu, ca bietul împărat, Taj Mahalul în depărtare. Dar, ca om liber şi sărac ce sunt, nu m-am întristat şi nici nu mi-am propus să înţeleg acele timpuri şi relaţii între membrii unei familii. Ştiu doar că nu e nici primul şi nici ultimul caz de acest gen din istorie.
După incursiunea printre monumente a căror prezenţă făloasă te încurajează şi mai mult să te ataşezi de India, am coborât înapoi în strada aglomerată, printre vânzătorii de suveniruri care aproape că intră după tine în microbuz şi ale căror mâini uscate pătrund pe geamuri, precum crengile unor copaci, într-o ultimă şi disperată încercare de a te convinge să alegi marfa lor. Înainte de a pleca mai departe, spre Jaipur, am rugat ghidul să ne lase să vedem o piaţă. Am coborât din nou din maşină şi ne-am plimbat prin faţa unor tarabe cu alimente, alături de localnicii ieşiţi seara la cumpărături. Doar copiii ne-au băgat mai mult în seamă, însoţindu-ne curioşi şi trăgând cu ochiul la fotografiile pe care le făceam. Ceilalţi şi-au văzut de treabă, nimeni nu a încercat să ne vândă ceva şi nici să ceară bani în schimbul unui zâmbet pentru o poză, aşa cum se întâmplă în apropierea locurilor pline de turişti. A fost poate că singurul şi prea scurtul moment în care am văzut India aşa cum e: săracă, dar cu un zâmbet frumos şi inocent pe faţă.
Cu drag,
Roxana
PS: Adriana, te rog să îţi alegi o fotografie dintre cele folosite în acest articol. O vei primi tipărită, împreună cu scrisoarea.
PS 1: Acest articol face parte dintr-o serie de scrisori pe care m-am decis să le scriu cititorilor blogului nostru, în urma unei selecţii pe pagina noastră de facebook. Nu sunt scrise direct din India, dar sper ca primitorii să se bucure ca şi cum ar fi.
Mulţumesc Qatar Airways pentru că m-a ajutat să fac acest pas înainte, să bat la poarta Indiei şi să descopăr încă o parte din lume şi din mine.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
