Când soarele se uită înapoi, la Fundata şi Moieciu de Sus.

M-am trezit tremurând. Îmi e frig de la temelie până la ultima șiță* de pe acoperiș. Răceala nopţii a pătruns printre crăpăturile din tencuială și nici măcar camerele închise nu reușesc să mă încălzească. Iarba e albă, a înghețat peste noapte, iar dimineața își poartă indiferentă pâcla, nelăsând nicio rază de soare să pătrundă prin geamuri, să îmi încălzească şi mie sufletul. Na că și picură! Acum chiar nu mai am nicio speranță să mă dezmorțesc. Măcar de nu m-aş trezi cu musafiri azi, m-am săturat de toți puștii din vale care au senzația că, dacă sunt o casă singură, n-am ochi să văd și urechi să aud gogoșile pe care le șoptesc fetelor îmbujorate de emoție și de urcușul până la mine.

De la mine, de aici de sus, se văd tare frumos valea și dealurile abrupte din jur, tăiate în felii bine delimitate de garduri sau de șiruri disciplinate de copaci. Măcar e liniște, nu mă deranjează de dimineața până noaptea târziu vreun petrecăreț cu burtă și arsenalul lui pe care fumegă mici și cârnați. Mulți se opresc acolo în vale, la pensiunile tinere frumos spoite. Mă rog, depinde de fiecare ce înțelege prin frumos. Pe vremea mea nu ne luam la întrecere cu natura și nu încercam să fim care mai de care mai strălucitoare sau mai mare.  Dar vezi tu, ele o duc bine și eu îngheț aici, în vârf de deal, uitată de aproape toată lumea. Brrr, da frig e. O fi deja noiembrie? Dacă acum tremur așa, la iarnă ce mă fac? Dacă mai prind iarna. Nu știu cât mă mai ține acoperișul.

I-auzi ce sunete jalnice scoate şi bătrâna de alături.

– Te-ai trezit, mamaie? Ce ai de scârțâi așa?

– Ha! Asta-i bună, auzi la tine, scârțâi. Nu-mi spune că tu cânți Traviata pe vremea asta. Nu vezi, mi s-a spart și un geam, acum mi-e frig peste tot. Mai bine vezi-ți de ariile tale și nu te mai băga în viața noastră, a celor care nu suntem de nasul tău.

– Doamne ferește, dar ce-ai de ești așa țâfnoasă? Am vrut și eu să văd ce faci, dacă ești bine, și te-ai cășunat pe mine de parcă ți-aș fi spart eu geamul.

– Da, da, las’ că te cunosc eu. Ce să fac, uite că m-am trezit și azi. În fiecare seară adorm întrebându-mă dacă prind și ziua de mâine. În rest sunt bine, mulțumesc.

– Tu chiar ai dormit cu fața la pământ. Normal că mă cunoști, suntem vecine de atâţia ani și nu te-am vorbit niciodată de rău. Mai ții minte când ne mândream că ne ținem bine, chiar dacă aveam o vârstă venerabilă?  Ne spuneam că suntem trainic clădite, că nu ne va dovedi pe noi timpul. Și uite în ce hal am ajuns, să ne deschidă doar vijelia ușile… Scârțâim la fel, dragă, nu are rost să ne certăm.

– Poate tu mai ai o șansă, dar eu…

Of, săraca, are tot dreptul să fie furioasă. Ei mi-au promis că mă vor renova, că voi fi din nou atrăgătoare într-o zi. Că vor veni copiii să învețe să lucreze la război sau să încerce alte meșteșuguri frumoase. Pe când vecina pare uitată de tot. De-aș trece numai de lunile astea. Iernile n-au fost niciodată blânde pe aici. În vale mai vin tractoare să curețe zăpada. Pe aici nu ajung, e prea greu. Dar ei sunt oameni buni, știu asta, poate nu mă vor abandona. Îi cunosc de când erau tineri și vorbeau între ei limba aceea ciudată, pe care nu o înțelegeam. Dar se iubeau și cineva cu experiență ca mine știe să audă dincolo de cuvinte.  Ea venea dintr-o țară în care apa curgea numai la robinet. Ha, ha, ce se mai distrau când trebuia adusă de la izvor! Și eu eram mai tânără, mai veselă şi mai primitoare atunci.

I-auzi, că vorbeam de lup. Parcă le aud vocile. Vai de mine, dar nu sunt singuri. Se aud pași undeva pe cărarea care vine dinspre Fundata. Pe vremuri așa se vizitau oamenii, treceau dealul și hop, Vasile se întâlnea cu Marian în Fundata, să îi dea o mână de ajutor la cosit. Iar Dorica venea mereu la Maria din Moieciu, aducând cu ea un miros proaspăt de flori de câmp. Măcar asta a rămas: parfumul florilor de câmp. Sunt atât de multe pe aici, pe pășuni, încât le-am pierdut numărul. Acum i se spune biodiversitate. Pe vremuri erau hrană sănătoasă pentru vaci și coronițe frumoase pentru fete.  Şi mai sunt fluturii, ah fluturii! Pe aceştia am reuşit să-i număr, sunt cel puţin patruzeci de specii. În zilele cu soare îmi trec pe la ferestre și atunci îmi imaginez cum ar fi să pot zbura, iar asta mă face fericită. Omizile se transformă în fluturi, oare de ce locuințele nu se pot transforma în avioane, măcar atunci când nu mai are nimeni nevoie de ele?

Vocile se apropie. Puțini săteni mai merg pe cărări, noroc cu bătrânii care mai au grijă de odăițe sau se duc la greblat, dar mult mai puțini ca altădată. Copiii nu mai aleargă pe dealuri vara, nici nu mai merg la școală pe schiuri, iarna. Toţi și-au luat case din acelea mici și înghesuite, de se mută dintr-un loc în altul pe șosea și mă obligă să respir mai degrabă gaze decât parfumul florilor. Și ah, câte flori și plante sunt! Câte ziceam că sunt? Ei, nu mă mai ajută memoria. Țin minte doar că erau terisprezece specii de orhidee, preferatele mele. Dar adevărul e că nu am fost niciodată bună la botanică. Îmi place să le văd și să le miros, așa, de la distanță. Mă tem să nu-mi crească uneori iarbă din podea, asta nu ar fi semn bun. Și așa s-a pus un mușchi pe perete care nu miroase deloc a flori, îi zice mucegai, deloc nu mă pot obișnui cu el. Îmi ține așa rece și umed la încheieturi, de au început să mă doară și când e vreme bună.

Mă bucur că-i voi revedea pe ei. Dar mă neliniștește că nu sunt singuri. Nu sunt deloc pregătită de oaspeți, uite în cel hal sunt geamurile, n-am nici măcar un scaun ca lumea pe care să-i primesc. Poate nu vor intra în ocol, totuși. Pfoai, dar chiar sunt mulți și e mai rău decât îmi puteam imagina. Au și aparate foto. Or să mă pozeze și or să mă facă de râs.

– Vecino, te-ai ramolit de tot, vorbești singură, zici că oamenii aceia or să te facă de râs. Nu poți fi serioasă.

– Aoleu, vorbeam tare? Iartă-mă, dar vezi că au aparate foto cu ei, din alea moderne de fac nu o poză, ci o sută o dată.

– Da, au și o cameră de filmat. Și? Cu ce să ne facă de râs? Poate ne fac de plâns, că de râs nu cred că-i vine nimănui a râde. Sau ai ceva indecent prin casă, de la puștii care se mai strecoară în ocol pe la apus?

– Taci, tu, nu fi nesimțită.

– Bine tac, dar vezi că vin.

Ia să ascult ce zic ei, poate mai aflu ceva nou. Hm, povestesc despre poteci marcate între Fundata și Moieciu de Sus. Aha, despre Centrul de Ecologie Montană** am mai auzit, îi ştie toată lumea, s-a dus vorba din odăiță în odăiță, până sus pe dealuri.

– Ne dorim să păstrăm cadrul natural și tradiţional de la Poalele Munților Bucegi și Leaota, fără a aduce schimbări majore locurilor și oamenilor, schimbări care ar putea provoca un dezechilibru uriaș, atât în mediul înconjurător, cât și în viața familiilor și locuitorilor. Vrem să încurajăm și să păstrăm familia și îndeletnicirile tradiționale și să promovăm ecoturismul atât către călători, cât și către localnicii care oferă servicii în zonă.

Ce frumos vorbește Mihai Orleanu, uite vezi, pe el să-l dea la TV, nu pe mine! Oameni inimoși, ce să zic, s-au gândit să păstreze peisajele astea pastorale, așa cum vechii noștri stăpâni le-au creat.

– Fâneţele nu pot rezista mai multe sezoane fără să sufere degradări ale compoziţiei floristice, eroziunea solului şi reapariţia lăstarilor de pădure, dacă nu beneficiază de  îngrijirea localnicilor, a muncilor tradiţionale, cum ar fi împrăştierea gunoiului de grajd în primavără, curăţirea fâneţelor de pietre, cositul, uscatul şi strânsul fânului, și așa mai departe.

Ehe, câte dreptate are. Pe vremuri țăranul își îngrijea păşunea ca pe propria casă, că de asta depindeau animalele şi traiul familiei. Era o ruşine să nu le aibă frumos cosite. Acum e nevoie de fonduri din alea, europene, norvegiene**, cine le mai ştie numele, ca să nu se transforme peisajul într-o bălărie de nepătruns. Dacă vor fi poteci marcate, lumea o să vină la plimbare și poate așa o să mai vedem și noi picior de drumeţ pe aici pe sus, poate o să mai aud râset de copil și poate, cine știe, o să mă mai distrez și eu și o să fiu gata de oaspeți într-o bună zi.

Au deschis poarta și au intrat. Uite-i și pe Nata, Cornelia, Silvia, Adi și, ce surpriză, un pui mic și drăgălaș de om! Tiii, s-au înmulţit, mânca-i-ar mama pe ei de frumoşi! Tare mi-e drag să-i aud cum povestesc despre mine, de parcă aș fi încă tânără. Staţi, nu intrați și înăuntru, vă rog, respectați demnitatea unei bătrâne singure. N-ai cu cine să te înțelegi, au intrat, au deschis ușa de la cerdac şi de la geamlâc, se uită curioşi în jur, de parcă n-au mai văzut case dezbrăcate de onoare. Știam eu că așa voi păți. Parcă văd că ajung şi în gazetă. Respiră, inspiră, respiră, inspiră…

Minune, uite că a intrat o rază de soare prin geamul meu prăfuit, poate îmi mai încălzește oasele bătrâne. Par să aibă gând bun totuşi, tinerii aceștia, oricine ar fi ei. Au făcut poze și au închis apoi cu atenție ușile și poarta, înainte de a continua pe poteca marcată cu un omuleț colorat, cu rucsac. Știu că așa e, mi-a spus mamaie, e unul chiar la ea în fața porții, pe un gard.

E din nou liniște. Din vale se aude o muzică sau o drujbă, nici nu mai pot să le deosebesc uneori. S-au ridicat prea multe case, pe aici prin Moieciu de Sus. Pe vremuri ne știam toate între noi, acum abia dacă ne mai dăm bună ziua. Și nici nu se mai respectă tradiția, uite, acoperișul meu de șiță încă ține de ploaie. Am aflat că jos în sat, Nea Nelu mai știe să facă șiță. A furat meserie și ar da-o mai departe cu bucurie celor tineri, dar tinerii vor la oraș, să trăiască în cutii pătrate de beton și să mănânce din cutii de plastic de la supermarket.

Ia, parcă bombăne iar mamaie.

– Ai zis ceva? Eram pe gânduri, nu te-am auzit.

– Da, ziceam că au plecat înapoi spre Fundățica, pe poteca lui George, pe la Colțul lui Pițigoi. Se aud câinii din deal. Ştiam eu că acolo, la satele de peste deal, e altfel.

– Cum adică altfel? Ce-ți veni?

– I-am auzit și pe doi dintre oamenii ăștia vorbind, spuneau că nu se compară, că acolo casele sunt încă răsfirate, că nu e așa înghesuială ca la noi…

– Crezi?

– Cred, că nu e prima dată când aud. Eu sunt aici la drum, mai trag urechea la ce spune lumea. Și mai sunt odăițele, ele știi că nu mint.

– Și ele spun la fel? Și casele? Cum mai sunt casele pe acolo?

– Ei, casele vechi nu o duc bine pe nicăieri, totuși sunt câteva frumoase și bine întreținute. De exemplu, e o familie acolo, Stoian, care a făcut din casa bătrânească un muzeu. Mă cam roade invidia, dar bafta ei! Dar și la noi în Moieciu au mai rămas câteva case frumoase. Apropo, îl știi pe francez?

– Acela cu pozele? Cu căsuța cu imagini?

– Da, da, acela, Laurent Jouault.

– A fost să facă poze și pe aici. Strașnic personaj.

– Când a venit, la început, nu credeam că va rămâne. Și uite că nu a mai plecat, ba a învăţat şi româna.

– Am auzit că are un muzeu frumos, cu multe aparate foto din vremurile noastre bune.

– Așa e.

Casa muzeu din Fundăţica

– Ce-mi plac oamenii aceștia care prețuiesc adevăratele valori. Dar mai zi-mi, ce ai mai aflat din Fundățica?

– Dar ce ți se puse pata acum pe asta? Doar nu vrei să îți faci bagajele și să te muți, ha, ha! Nu știu nici eu mai multe. Cică e frumos. De acolo de sus se văd și Bucegii și Piatra Craiului. E aer curat și e liniște. Când se lasă seara poți prinde un apus pe cinste, în timp ce vacile se întorc, singure, de la păscut. Dar sunt și lucruri ciudate. Din Fundățica e un traseu către groapa fără fund, un lac fără fund, doamne ferește, ce o mai fi și asta…

– Hai tu că ești praf. Știu de lacul acela, cred că are o ieșire într-o peșteră, de aceea nu are fund.

– Eu tot cred că e ceva necurat în asta, dar în fine, tu crezi ce vrei. Pe vremuri zicea lumea ceva de faptele haiducilor …

– Hai, lasă asta, pe vremuri a fost şi război pe acolo, când România nu era dintr-o bucată. Mai bine zi-mi despre Fundata de acum.

– Ce să mai zic? A, despre parcul Tree Adventure Park Fundăţica ai auzit? Ce mi-ar fi plăcut să avem și noi așa ceva aici, cu o tiroliană din aceea lungă, lungă. E și o pensiune alături, Pensiunea Fundățica. Cică acolo se duc mâine oamenii care au trecut și pe la noi.

– Dorm acolo?

– Nu, nu dorm acolo. Au stat la Pensiunea Meridian. Dar vezi, dacă aveam și noi un parc de aventură lângă poartă, poate că alta era soarta noastră.

– Lasă că măcar avem Eco Maraton. Atunci chiar trec mulți oameni pe lângă noi.

– Mă laşi? Stau ţeapănă aici de nişte sute de ani, crezi că am chef să vorbesc de o competiţie de alergare care se ține doar o dată pe an?

Are dreptate. Îmi place mie liniştea, dar parcă e prea multă linişte, în ultima vreme. Of, a început să se întunece și se lasă iar frigul. Dar cerul și dealurile au prins o culoare roz, ca o promisiune de mai bine. Am auzit o vorbă care spunea că va urma o zi frumoasă, atunci când soarele se uită înapoi la apus. Poate mâine va ieşi soarele. Poate visez frumos la noapte.

– Mamaie?

– Da, vecino?

– Știi, mi-ar fi plăcut să pot călători.

– ….

– Şi nu mai scârţi aşa, că nu pot dormi…

– Pune-ţi dopuri în horn. Noapte bună.

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans

---

Note:

*Şiţa

Bucată subțire de lemn asemănătoare cu șindrila, dar mai scurtă decât aceasta, folosită pentru căptușirea și acoperirea caselor țărănești. Vezi mai multe fotografii aici.

**Centrul de Ecologie Montană (CEM), în parteneriat cu Primăria Comunei Fundata, implementează, în perioada martie 2015 – aprilie 2016,  proiectul “Conservarea peisajului agro-pastoral și a biodiversității în zona Fundata-Moieciu de Sus”, finanțat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în Romania, componenta Dezvoltare Durabilă, cu o finanțare nerambursabilă în valoare de 143,695.30 EUR.

Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org.

Mai multe informații despre proiectul “Conservarea peisajului agro-pastoral și a biodiversității în zona Fundata-Moieciu de Sus” puteți găsi pe siteul Centrului de Ecologie Montană și pe pagina de facebook.

Site proiect: http://www.turismrural.ro

---

Alte materiale rezultate în urma invitației de a cunoaște proiectul și zonă au fost scrise, fotografiate / filmate de: Claudia Gican – Meet the sun, Carmen Albişteanu, Anda Stănciulescu – HaiLaBord.ro, Oana Căloiu – eMunte.ro, Dragoș Popa, episodul Ecoturism din emisiunea „Un simplu călător” TVS Brașov.