Străin în oraşul meu – ziua 6

Străin în oraşul meu – ziua 6

Sunt din ce în ce în ce mai convinsă că timpul îmi joacă o festă! Pot să jur că s-a scurtat şi că a mituit toate ceasurile din lume să ne dea senzaţia că trece la fel de liniştit cum o făcea acum douăzeci de ani. Dar ceva s-a schimbat, eu ştiu, nu pot fi amăgită. Astăzi m-am trezit la opt şi într-o oră se făcuse amiază. Ziceţi şi voi dacă ăsta nu e complot!

Văzând eu cum stă treaba mă decid să combat acest fenomen şi să ies din casă. Afară nu e de loc îmbietor pentru o plimbare dar sunt datoare cu măcar o „excursie” pe săptămână în Bucureşti aşa că închid ciocul şi mă pregătesc de joc de glezne. Mă gândesc de câteva ori înainte de a decide traseul zilei. Lucru care, ca să vezi şi să nu crezi, îmi mai mănâncă o oră.

Deci aşa nu se mai poate, trebuie să iau măsuri. Renunţ la masă, mă îmbrac pe fugă, îmi iau ghidul şi uitându-mă la aerul gri de afară şi la temperatura albastră din termometru mă hotărăsc să aleg o zonă frumoasă a oraşului. O voi lua pe Calea Victoriei. Şi ce ar fi să merg într-un loc în care timpul stă iar ceea ce era frumos acum o sută de ani e frumos şi acum?

Muzeul Naţional de Artă al României ar fi destinaţia perfectă pentru o după-amiază ruptă de timp.

Calea Victoriei a atât de plină de maşini încât nici poze nu pot să fac. Nu e mare pierdere, cu săpuniera pe care o am la mine nici nu ar ieşi cine ştie ce pe lumina aceasta tristă. Înainte să ajung la Palatul Regal, gazda muzeului, mă atrage meniul din faţa librăriei Humanitas, un loc în care cărţile se servesc pe post de aperitiv, fel principal sau desert. Foarte drăguţă ideea! Mă plimb puţin prin mirosul iubit de carte proaspăt tipărită, apoi arunc un ochi şi la Librăria Engleză Anthony Frost. Atâtea cărţi la un loc îmi dau palpitaţii aşa că decid să mă reculeg alături, în biserica Kretzulescu. Deşi e unul dintre cele mai importante şi vechi monumente ale oraşului, locul nu are aer turistic. O doamnă împătureşte nestingherită mănunchiuri de lumânări în hârtie de ziar, alta intră pătrunsă de credinţă pentru a-şi spune rugăciunea. Le văd simţindu-se ca la ele acasă şi am senzaţia că sunt un intrus puţin ciudat, cum stau eu acolo şi mă uit cu interes pe pereţi, căutând ceea ce a rămas din picturile lui Tattarescu. La ieşire studiez şi fresca din pridvor care ilustrează scene din apocalipsă, subiect mai puţin obişnuit – aşa aflu de pe un afiş informativ.

Cu tematica religioasă urmează să mă mai reîntâlnesc din belşug în Muzeul Naţional de Artă, dar nu am ajuns încă acolo.

Vreau mai întâi să recomand vizita la acest muzeu. Iar celor care au uitat, să le reamintesc faptul că România nu are doar peisaje extraordinare locuite de cine nu trebuie. România are şi a avut artişti pe care ar fi bine să nu uităm să îi luăm în calcul la bilanţ, atunci când suntem dezamăgiţi sau obosiţi de ceea ce vedem în jur.

Gata, am spus-o şi pe asta, acum pot începe propria mea vizită la muzeu.

Înainte să intru în galeriile de artă românească (veche şi modernă) optez pentru o „Călătorie în Bretania”, o expoziţie temporară disponibilă până pe 7 februarie 2010, despre care voi scrie separat. Dat fiind că suntem în curând în concedii şi că muzeul este deschis şi în week-end, nu văd care ar fi scuzele să nu treceţi să o vedeţi. Asta dacă vă place pictura. Nu am fost niciodată adepta îndopării cu artă că aşa dă bine la “portofoliu”. Muzeele lumii sunt asediate la propriu de omenire dornică să vadă artă, însă am îndoieli că absolut toţi cei care fac cozile la astfel de locuri ştiu cu adevărat de ce vin acolo.

În Bucureşti nu ai problemă asta: în tot muzeul întâlnesc încă 2 fete. Şi sunt atent supravegheată, la fiecare pas, de o armată de paznici ai sălilor, că tot nu au ce face. Personalul este deosebit de amabil, lucru care mă surprinde în mod plăcut. E cald, e bine, sălile nu sunt cu nimic mai prejos de alte muzee pe care le-am mai vizitat în lume, lucrările sunt bine puse în valoare. Încerc să regăsesc impresii de acum aproximativ 11 ani, când am mai fost acolo, dar memoria nu mă ajută. Mă bucur aşadar de avantajele senilităţii şi sunt încântată de parcă aş fi la prima întâlnire.

Înainte să ajung la galeria de artă modernă fac o incursiune şi prin arta românească veche, reprezentată mai ales de artă bisericească, icoane, fresce, jilţuri, bijuterii sau vase de cositor, dar şi uşi sau masive iconostase. Frumos este cel de la vechea biserică Cotroceni dar şi mai tare mă impresionează cel din lemn de nuc de la fosta biserică Hanul lui Şerban Vodă, demolată în a doua jumătate a secolului XIX. Nu îmi amintesc să fi auzit de o astfel de expoziţie în altă parte, un loc în care sunt adunate amintiri sau ceea ce a mai putut fi salvat din furia demolărilor. Nu văd de ce ar trebui să existe – prin Europa cel puţin tind să cred că locurile de cult au fost păstrate, îngrijite, promovate, nu omorâte.

La etajul doi puţina cultură artistică pe care o am mă ajută să recunosc stiluri şi tablouri, să mă emoţionez în faţa operelor lui Grigorescu, Aman, Luchian, Tonitza, Brâncuşi sau Paciurea – atât de sensibile, atât de vii. Măcar pentru un moment, măcar pentru câteva ore simt că timpul poate fi învins. Şi că astfel de valori nu au nevoie de twitter sau facebook pentru a supravieţui. Multe alte nume şi opere importante din pictura sau sculptura românească îmi confirmă acest gând, vă las să le descoperiţi singuri, dacă nu aţi făcut-o deja.

Chiar dacă atunci când mă uit la ceas mă surprinde să văd că au trecut cel puţin trei ore de când sunt acolo, nu mai am senzaţia că timpul mi-a fost furat. Atunci când este investit în artă, chiar dacă doar de pe poziţia de admirator, timpul devine prietenul meu cel mai bun. Nu are sens acum să bag râcă şi să spun ca nu am mai reuşit să ajung şi în restul locurilor pe care le trecusem pe lista. Cel puţin până mâine nu ne mai certăm!

Articole din aceaşi serie:

Străin în oraşul meu prima zi

Străin în oraşul meu – ziua 2

Străin în oraşul meu – ziua 3

Străin în oraşul meu – ziua 4

Străin în oraşul meu – ziua 5

Străin în oraşul meu – ziua 7

Străin în oraşul meu – ziua 8

Străin în oraşul meu – ziua 9

 

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.