Ce a fost, va mai fi si ce s-a facut, se va mai face; nimic nu este nou sub soare (Ecleziastul).
Naşterea lui Isus şi sacrificiul său au schimbat faţa lumii; creştinismul, religie care a condamnat violenţa, lăcomia, incestul, invidia, minciuna, lenea, înşelăciunea, desfrâul şi a propovăduit milă şi dragostea faţă de aproapele, modestia, iertarea, acceptarea părţilor negative ale existenţei ca pe crucea de care nimeni nu scapă, a fost răspândit de apostoli şi discipoli din toate ţările Europei, plătind cu viaţa pentru că au ales calea învăţăturilor sfinte.
Sfântul Iacov, Santiago în spaniolă, născut în Palestina, a călătorit în Galiţia pentru a predica Evanghelia. Întors la Ierusalim a fost martirizat (44 d.H.). Discipolii săi,Teodor şi Atanasie, s-au hotărât să îi aducă trupul în Galiţia, pentru odihna veşnică. În ciuda greutăţilor au ajuns în final pe locul actualei catedrale; în jurul unui mormânt s-a născut un oraş în N-V Spaniei. În secolul al IX lea un pustnic ar fi fost condus la acest loc de o lumină strălucitoare ceea ce i-a atras denumirea de Campus stellae devenit cu timpul, Compostela.
Legenda spune că regele Asturiei, Alfonso al II lea, ar fi venit şi el aici iar sfântul i-ar fi apărut într-o viziune înainte de a porni lupta împotriva maurilor din peninsulă. Invocat în timpul luptelor, acesta i-ar fi ajutat pe creştini să învingă. De aceea, nenumărate reprezentări ale lui Santiago de Compostela îl înfăţişează călare, în veşmânt de războinic, cu mauri prăbuşiţi la picioarele sale.
Încă din Evul Mediu milioane de pelerini creştini din multe ţări, urmând trasee diferite, s-au îndreptat spre acest loc, considerat sfânt, înfruntând distanţe enorme, soare şi vânt, ploaie şi frig, oboseală, uneori boală, disconfort. I-am întâlnit şi noi pe drumuri uneori apropiate de autostradă (spre Leon), prin Picos de Europa (la Potes, Burgos şi spre Finisterra este statuia pelerinului), traversând oraşe (Burgos, Lugo, Astorga) ghidaţi fie de indicatoarele albastre cu scoica galbenă, fie de scoici din metal fixate în pavaje. Erau grupuri, cupluri, oameni singuri, echipaţi, hotărâţi, răbdători. Am aflat multe despre ei şi din cartea Veronicăi Drăgoi, “Camino”. Soarele ardea, ploile în munţi erau foarte reci, nu găseau tot timpul cazare, când ar fi trebuit să se oprească, nici mâncare mereu la îndemână. I-am văzut cum se lăsau pe iarbă, zdrobiţi de oboseală, în centrul Pamplonei şi se trezeau a doua zi pentru a pleca din nou. Se desprinseseră de tot ceea ce le era obişnuit şi confortabil, de râşniţa existenţei cu activităţile ei obligatorii, de familie, prieteni, ţară, continent chiar, şi ca în Evul Mediu, deveniseră nomazi temporar, parcurgând sute de kilometri numai ei ştiind fiecare, de ce anume; credinţă, autodepăşire, ispăşirea păcatelor şi greşelilor, probă de voinţă, dorinţă de a încerca o experienţă inedită, dificilă (sunt pelerini care au murit pe Camino), cine ştie? După Ierusalim şi Roma, bazilica din Santiago a devenit al treilea loc de pelerinaj din lume. Primul text european, Codex Calistinus considerat cel mai vechi ghid turistic din lume, i-a ajutat pe credincioşi să-şi urmeze drumul, păzit un timp de Cavalerii Templieri.
Am intrat în oraşul de granit cu 46 de biserici odată cu o ploaie nemiloasă foarte rece, spulberată de rafale de vânt. Am trecut pe lângă poartă pelerinilor care veneau dinspre Franţa, pe traseul cel mai frecventat. I-am văzut acoperiţi cu haine de ploaie, încărcaţi de rucsace, încălţaţi cu ghetele speciale, maronii, cu feţele obosite dar cu ochii strălucind de bucuria atingerii unui ţel ce, pe parcurs, nu o dată li s-a părut de neatins, intrând pe poarta făcută anume pentru a-i întâmpina, căutând bazilica, pentru a se închina.
După ce am parcat maşina, ne-am luptat cât am putut cu vântul şi ploaia dar am fost învinşi adică muraţi cu totul, de sus şi până jos. Am alergat spre catedrală căci era seară şi nu ştiam dacă o mai găsim deschisă. Am avut noroc. Prin cenuşiul oraşului medieval scăldat de apa ostilă pe care cerul o revărsa din belşug am traversat marea piaţă Obradoiro, am urcat scările şi am pătruns în spaţiul uriaş al catedralei iluminate. Momentul în care intri într-o biserică este foarte important: nu mă refer la reculegere, respect, sfială, etc. ci la lumina sau întunericul din interior. În Padova, odată, s-a întâmplat să fie duminică dimineaţa iar bazilica Sfântului Anton, operă arhitecturală de mare măiestrie, să ne apără datorită luminilor existente, cu toate detaliile şi în toată splendoarea ei. Plafonul înstelat, ornamentele aurite, populaţia de îngeraşi albi, diversitatea culorilor marmorei prezente sub diferite forme, sculpturile şi picturile erau uluitoare. Peste doi ani am intrat din nou în acelaşi loc, la o oră oarecare, cand luminile erau stinse, şi totul părea schimbat, deşi nimic nu plecase de la locul lui. Am preferat să-mi reamintesc acea primă zi şi să o uit pe a doua. La Roma, au fost lăcaşuri pe care le-am admirat în deplină lor frumuseţe, iluminate, dar au fost altele în care vedeai bine cutare sau cutare fresca sau statuie numai dacă puneai un ban într-un mic aparat. Ştim cu toţii, lumina costa… Totuşi măcar Moise, capodopera lui Michelangelo din biserica San Pietro în Vincoli şi multe altele ar merita să fie constant, cât mai vizibile.
În Spania, nu a fost nevoie nicăieri să punem banul. Totuşi, a fi sau, a nu fi lumină a rămas un fapt deşi important, de neprevăzut. La Santiago când am intrat în bazilică din frigul şi umezeala de afară, m-am transformat brusc în fetiţa cu chibriturile nu privind o cină festivă imaginară ci făcând parte dintr-o mare sărbătoare. Nu era Crăciun ci messa de seară aproape de sfârşit sub înalta cupola gotică. Am reţinut pe moment, trei lucruri: candelabrul minunat, orga cu aripile sale de rândunica întinse orizontal deasupra rândurilor de bănci, marele altar şi statuia îmbrăcată într-o pelerină aurită a sfântului. Peste puţin timp, după ce preoţi şi credincioşi au rostit împreună rugăciunea finală luminile s-au stins. Presaţi de urgenţa găsirii unei cazări am ieşit din nou în şuvoaiele de apă. În apropierea catedralei hostelurile erau ocupate dar, nu departe, am găsit o cameră cu toate condiţiile, la un preţ convenabil într-un apartament dintr-un bloc, transformat în mini hotel.
Într-un gang un pelerin cu un chip aspru se adăpostea de ploaie. Părea lipsit de speranţa de a dormi undeva şi chiar dacă evident nu-l puteam ajuta în niciun fel, am adormit cu o stare de milă neputincioasă. (Degeaba compătimeşti dacă nu ajuţi.)
A doua zi am cunoscut mai bine bazilica înconjurată de pieţe şi clădiri importante. O nuanţă caldă, discret maronie îndulcea sobrietatea granitului sobru. Cele trei turnuri, vizibile din orice parte a oraşului fac parte din faţada grandioasă, capodoperă a barocului galiţian; în cel din mijloc, statuia sfântului cu pălăria de soare, celebrul toiag, pelerina drumeţilor şi Evanghelia în mâna stângă, cu discipolii săi alături, priveşte înainte, peste Obradoiro. Destinată să primească numeroşii pelerini bazilica este formată din 18 capele. În nava centrală se afla altarul în care, la înălţime într-o nişă, ca şi Madona de la Montserrat, şi aceea de la Guadalupe, stă statuia lui Santiago; faţa să blândă surâzătoare şi încrezătoare pare a spune tuturor: “Bine aţi venit, aveţi încredere, puterea lui Dumnezeu este nelimitată, drumul lung, până aici, vă va fi de folos!”. Prin două uşiţe laterale am urcat până la el, am coborât apoi la relicve, păstrate într-un cufăr de argint. De cupolă era ancorată cea mai mare cădelniţa din lume, folosită numai în anumite ocazii. Isus răstignit, statui de apostoli şi profeţi ţinând în mâna scrieri, îngeri, scene din Vechiul Testament, împodobesc catedrala, altarul gândit ca baldachinul din Sfântul Petru de la Roma, este aurit şi magnific ornamentat.
Biserica se umplea încet – la 12 avea loc messa dedicată pelerinilor. Aproape de miezul zilei toate locurile erau ocupate. Remarcasem că, spre deosebire de celelalte mari bazilici spaniole extrem de îngrijite, aici patina timpului, fumul de pe statuile din piatră, ziduri şi bolţi nu erau şterse. Pe măsură ce pelerinii se adunau, am înţeles de ce la bază, stâlpii groşi aveau tot felul de urme: acolo se formau moviliţe de rucsacuri. Cu cele două miloane de pelerini primiţi anual biserica nu s-ar putea închide niciodată pentru o eventuală restaurare, cred. Şi apoi, ei toţi sunt continuatorii unei tradiţii ce vine din timpurile în care locurile de cult nu erau frecventate pentru comorile artistice deţinute; ele erau cupele în care se adunau lacrimile şi rugile credincioşilor.
A început messa, premiul pentru acei care făcuseră acest drum lung şi anevoios numai pentru un câştig spiritual. O voce sublimă de femeie a dominat ritualul religios. Pelerinii îi răspundeau. Preoţii au cuvântat în spaniolă şi în germană. S-a citit o Epistolă a lui Pavel către corintieni referitoare le învăţăturile lui Isus. Două cuvinte se repetau în discurs: “misericordia” (milă) şi “justiţia” (dreptate), poli ai creştinismului. Pelerinii veniţi din toată lumea au fost omagiaţi pentru efortul şi credinţa lor. La sfârşit, toată lumea şi-a dat mâna rostind “Pace”. În acest loc cu indivizi atât de diferiţi care majoritatea nu se cunoşteau între ei, nu existau frontiere nici ierarhii. Eram doar creştini; cu toate că nu făcusem acest pelerinaj, nu am fost doar simpli spectatori; i-am admirat din tot sufletul şi am trăit alături de ei bucuria de a încheia cu bine un episod important din viaţă.
Mi-am amintit din nou de Veronica Dragoi şi mi-am dat seama că datorită ei, întâlnirea noastră cu pelerinii, bazilica şi oraşul Santiago de Compostela a devenit mult mai emoţionantă decât cu alte locuri sfinte.
În acea zi am slăvit încă o dată Spania pentru ceea ce ne-a oferit şi, urmând tradiţia pelerinilor, am plecat spre Finisterra, prin alte rafale de ploaie provocate de vântul puternic. Drumul mărginit de eucalipţi urma linia coastei cu golfuri iar oraşele albe urcau pe munţi; plajele şi-au făcut loc printre colonii de stânci, valuri lungi şi înspumate mângâiau plajele şi izbeau stâncile. Locuinţele se protejează de frig şi umezeală cu balcoane închise cu multe ferestre mici ca şi la Cadiz, Santander şi alte staţiuni şi localităţi de la malul mării sau oceanului. La 4 km de Finisterra se află, la capătul peninsulei, farul. Aici pelerinii îşi aruncă hainele şi încălţămintea folosite pe lungul drum. Vântul a împodobit cu ele un fel de turn din bare de metal. Oceanul Atlantic tivea cu spume albe ţărmurile, veşnic zbuciumat, gri argintiu spre orizont. Aici începea Costa de la Muerte.
Pentru pelerini era un nou început, odată cu reîntoarcerea la viaţa obişnuită. Pentru noi, încă un capitol remarcabil înserat în amintirile despre Spania.
Impresii scrise de: Ghiocel(a)
Articole similare:
Rocamadour – Fascinaţie şi mister
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
