Un pas înainte, un pas înapoi?

Un pas înainte, un pas înapoi?

JURNAL DE CĂLĂTOR PE MOTOR – ÎNCHEIERE

La ceva timp după ce m-am întors din excursie şi încărcătura de fericire economisită pentru zilele de rutină s-a consumat deja în mare parte, am căutat în telefon citatul. Îl găsisem în expoziţia Hundertwasser din Tulln. Îl ţineam minte foarte bine, aşa cum aveam încă limpede în ochi peretele pe care scria mare: „when you reach an abyss only a step back can save you”

Ştiam că sunt mai aproape de marginea prăpastiei ca oricând şi aveam nevoie să îl recitesc ca pe o confirmare a gândului pe care îl aveam, ca pe o încercare disperată de a asculta de altcineva în a lua o decizie pe care îmi era extrem de frică să mi-o asum. Intrasem deja în al şaptelea an de activitate al propriei mele afaceri, afacere care avusese suişuri şi coborâşuri, bucurii şi tensiuni ce mă consumaseră în timp, realizări care nu compensau efortul şi stresul acumulat. Încercările mele idealiste de a fi mamă, manager, leader şi nu în ultimul rând de a rămâne un om erau prea des dărâmate de realităţi care mă frustrau şi mă dezamăgeau. Înainte să plec în excursia de care am povestit suferisem un mare eşec, pierdusem un client mare şi odată cu el tot ceea ce speram să fac, linia ascendentă pe care se situa compania în ultimii doi ani frângându-se brusc.

Fusese primul meu contact cu abisul şi, fără ajutorul niciunui citat, decisesem să fac acel pas înapoi. Poate că nu fusesem cel mai bun manager sau leader însă instinctul meu uman îmi dicta ceea ce trebuie să fac. Dar nu am făcut-o. Influenţele şi reacţiile celor din jur au fost suficiente pentru a mai acorda o şansă, pentru a mă ancora în corzile speranţei care nu ar fi avut totuşi nici un rol dacă marginea prăpastiei ar fi cedat brusc. În lunile care au urmat am fost sfâşiată între regretele că am amânat o decizie şi speranţa de a depăşi greutăţile, între pasiunea de a face un lucru ce îmi plăcea şi frustrările date de parteneri de afaceri ce reuşeau să inhibe tot ceea ce ar fi putut să ne aducă succes şi adevărata satisfacţie.

De fiecare dată când îmi aminteam de acest citat ştiam ce am de făcut şi de fiecare dată amânam. Până când pământul a început să cedeze sub picioarele mele şi am ştiut ca dacă nu fac un salt înapoi – un pas era deja prea mic – urma să fie mult prea târziu. Am făcut acest pas la nouă luni de la întâlnirea cu Hundertwasser, adică exact atât cât îi ia unui om să se nască. Sau să renască în cazul meu. Mi-am dat seama atunci că cel mai bine mă simt singură, în faţa calculatorului, atunci când pot scrie şi aşterne impresii despre călătorii şi viaţă, m-am mai uitat o dată peste fotografiile plimbării din vara anului 2008 şi sufletul mi-a fost inundat de o bucurie cum nu mai simţisem de foarte mult: răsuflam uşurată că nu mai sunt pe marginea abisului şi vedeam culmea grea dar extraordinar de frumoasă pe care o aveam de urcat: era vorba de un nou drum, numit LumeaMare.ro.

Vă mulţumesc mult pentru că aţi avut răbdarea să citiţi întreaga poveste. Dacă nu, vă mai dau o şansă, puteţi găsi aici un Cuprins

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.