Bine, recunosc, m-am îndrăgostit. Mi-ai plăcut cu tot ce aveai tu de arătat, au fost fiori, şi momentele de tăcere perfectă. Acum, ne cunoaştem de atâţia ani. Acum vreau să te ştiu fără ascunzişuri, pentru că aşa pricep eu iubirea: de-abia atunci când te cunosc.
Eiii… dar o să-mi răspundeţi: „păi dar când vreodată poţi să zici că ai cunoscut cu adevărat?”. Nu contează. Mereu mai rămâne de descoperit.
Aşadar. Anul ăsta – 2010, să fie primit, am hotărât că NU voi mai merge prin toate locurile din Budapesta pe care le ştiam şi îndrăgeam atâta. Nu. Anul ăsta vreau să cunosc altceva, pentru că are atâtea încă de oferit. Am zis: „nu” clădirii Parlamentului, dealului cu castelul, străzilor pe care le ştiam şi tuturor locurilor pe care vi le-am povestit deja.
Credeţi că am greşit? Hai să vedem.
Am căutat de-acasă. Prea puţin fac eu lucrul ăsta când plec într-o călătorie: nu sunt genul care să documenteze pas cu pas ce e de făcut, ce e de văzut. Câteodată, sunt convinsă, pierd din cauza lucrului ăsta. Sunt curioasă, voi cum faceţi? Pe de altă parte, mai ştiu şi că o să mă bucur de orice o să văd, şi-apoi, şi dacă am omis ceva… pot să sper că mă mai întorc, nu?
Am zis aşa: piaţa mare n-am vazut-o. Nagy Vasarcsarnok. (Nagy înseamnă mare.) Hai să merg să văd. Am căutat pe hartă, şi-am pornit. Prima zi pe 2010 în Budapesta. Plec pe străzi. Am nimerit şi tramvaiele, e ca acasă, le ţin minte după numere. Am ajuns lângă o clădire absolut fascinantă. Na că pe-asta n-o pregătisem de acasă! Frumoasă de-afară, intrarea – ca-n palatul din poveşti. Mă opresc şi fac poze – eu şi-un japonez foarte prolific: eu făceam o poză, el douăzeci. Mi-aduc aminte acum când scriu de-o diferenţă pe care o ştiam de când eram mică şi pe care mi-a adus-o aminte cineva de curând: aceea dintre „poze” şi „fotografii”.
Pozez, intru, aflu că-i muzeu. Pozez şi plec. Iparmuveszeti Museum. (google zice: Museum of Applied Arts).
Mai jos pe stradă, un sex-shop lângă un magazin de rochii de mireasă. Face sens. Pozez, plec mai departe.
Un panou cu un căţel şi-o inscripţie. Of, şi-am zis că o întreb pe prietena mea unguroaică ce înseamnă…
Ajung lângă o zonă pietonală plină de vagabonzi. Altminteri paşnici, dormeau sau trăiau pe bănci. Asta-mi aduce aminte de o fază din 2006, parcă, pe vremea când, ca un făcut, toţi homeless-ii pe care îi vedeam în Budapesta dormeau pe bănci sau pe la colţuri. Glumeam cu prietenii de-atunci: „Mă, ăştia au rezolvat problema cu vagabonzii, le-au dat cu praf de dormit!”. Nu deranjează pe nimeni.
Am găsit şi piaţa. De-afară aş zice că e altceva. Din-năuntru… se revarsă: genţi-poşete-kitschuri; jucării de lemn, ardei iuţi-paprika, haine de piele, broderii cu modele tradiţionale. Nimicuri. Mâncare mirositoare. Sălămeturi-brânzeturi. Unicum. Lume puhoi. Turişti. Hărţicărţicadouri.
Ameţeşti, zău. Noroc că nu mi-e foame. Am auzit păreri foarte împărţite despre mâncatul în piaţă: ba că trebuie să te fereşti ca dracul de tamâie, ba ca e foarte bun. Cred că e după norocul şi papila gustativă a vizitatorului.
Da’ piaţa e mişto. Şi cumperi. Imposibil să nu.
Apoi continui către Gellert. Mega-hotel şi, important – locul care găzduieşte piscinele Gellert.
Fix vizavi de el, o stâncă interesantă şi o intrare într-o grotă… şi mai interesantă. Stânga-mprejur, şi intru în stâncă. Înăuntru… o biserică! Nu mă aşteptam. O combinaţie super între pereţii de peşteră şi gresia lucioasă de pe jos, între statuile austere şi ghivecele cu plante verzi. Nu am habar ce cult oficia acolo şi cum n-am vrut să deranjez mai mult decât trebuie, am plecat, nu înainte de a lua după mine o broşură în engleză – un ghid pentru turişti. Apropo: în Budapesta mai peste tot găseşti hărţi gratis şi broşurici cu ce e de văzut şi făcut, aşa că nu vă cumpăraţi de-acasă. Cred că aşa trebuie făcut când vrei să-ţi viziteze lumea oraşul. Ghidul ăsta are un rol în povestea mea.
Mi-am adus eu aminte ca sus la Citadella e frumos tare, şi eu n-am mai ajuns din 2005. Încep şi sui. Citadella sus pe deal, eu jos lângă Dunăre, că de-abia ce-o traversasem. Numai că, un pic derutată de toate cărările ce mă trăgeau spre malul apei să fac poze de la înălţime, şi un pic… gâfâind, de la urcuş (pentru cine n-a fost atent: urcam un amărât de deal, nu vreun munte, da?)… deci.. derutată… mă trezesc coborând încetişor tot spre Dunăre, cam în dreptul piscinelor Rudas. Inutil să mai zic că n-am mai urcat până la Citadella. Halal turist.
Acuma, trebuie să vă spun că şi pe la Gellert şi pe la Rudas de fapt eu m-am abătut cu treabă: voiam să ştiu preţuri şi program. De câte ori am fost în Budapesta, am mers numai la Szechenyi la piscină, ori, oraşul ăsta e oraşul spa-urilor, nu? De ce să mă limitez doar la un loc?
Szechenyi e un loc de vis. Prima imagine pe care o am în cap despre locul ăsta e aşa: clădirea galbenă cu accente albe, care împrejmuieşte trei piscine. Sus, cer albastru, jos apa limpede din piscine. Bleu şi câte-un norişor alb de vară. Flori mov la toate ferestrele. Unii care aleargă de nebuni în cerc într-una din piscine de zici că sunt în maşina de spălat la programul de stoarcere. Stai un pic. Stai aşa. Ce fac ăia acolo?!
Am aflat repede. Păi: piscinele de afară sunt aşa: una cu apă rece, de înotat. În viaţa mea n-am intrat în ea. Brr! Una caldă-caldă. Ciorbă. Absolut genială iarna. Una aşa-şi-aşa care are în mijloc două cercuri concentrice, în care merg alternativ sau jacuzzi-ul din cercul mic, sau jeturile de apă din cercul mare, şi-n care aleargă bezmetici copii, batrâni, turişti, blonzi, doamne… umm.. se-amestecă toţi acolo.
N-am nici o poză de-acolo, dar se găsesc grămezi pe net. Daţi un search, vă rog eu, merită!
Înăuntru… alte piscinuţe. Mici şi împuţite, că sunt cu ape termale. La fiecare scrie temperatura apei, şi sunt, dacă nu mă-nşel, cu cât mai fierte cu atât mai mirositoare. Un deliciu şi-astea, sunt bune numai de intrat şi stat, că de înotat nu e loc. E şi saună, dar nu o pricep… păi dacă n-am omorât pe nimeni, atunci ce-am făcut să merit aşa pedeapsă?
Asta e Szechenyi. Iarna e de poveste dacă şi ninge.
Numai că eu am vrut să văd şi altceva. Aşa că am mers la Gellert. Prima neplăcere: am aşteptat enorm de mult în faţa porţii, deoarece ne spuneau că e plin şi că numai când se mai eliberează ne dau drumul. S-a făcut o coadă enormă. Deh, lux, nu ne puteam îngrămădi în piscine, nu? Lux, lux, dar doamnele de pe la cabine remarcabil de… departe de ideea de amabilitate. Piscinele dinăuntru nu m-au impresionat. Care mai calde, care reci de înotat… Prin cele calde nişte doamne foarte bătrâne şi goale puşcă (pentru că au unele piscine numai pentru doamne şi unele numai pentru domni.)
Zic hai să mai explorez, şi-o iau înspre terasă, afară. Mai găsesc o piscină, ciudat, aproape pe jumătate golită de apă. No, acuma hai să intru şi-n asta. Ca tot românul, că doar dădusem nişte bani. Când… surpriză!!! De proporţii: acolo era tot fun-ul şi toată sfârâiala: era cu valuri domnule! Le-au dat drumul după ce am intrat: cogeamitea mai valurile în piscină!!!! Ahaaaa…!
Bon. A fost bine până la urmă, dar marea dragoste tot Szechenyi rămâne. Regret că n-am reuşit să ajung şi la Rudas furdo – astea-s de fapt băi turceşti, după câte cunosc eu. Data viitoare poate?
Acum, după atâta bălăceală, să ne-ntoarcem un pic la ghidul cules mai devreme. Îl răsfoiesc, dau la o parte cu grijă toate sugestiile care mă trimiteau la locuri cunoscute, şi-mi trezeste interesul una chiar deosebită: Ecseri flea market. Măi să fie, piaţă de vechituri. Ce mişto, vreau să văd. Mi-au ieşit ochii căutând-o pe hartă şi-ntr-un final gasesc scris mic un „Ecseri” la fix un centimetru de unde mi se termină harta. Pff, păi nici nu-mi trebuie mai mult, mă sui în metrou, în tramvai, în autobuz… în ce nu m-am suit! Ajung într-un final pe bulevardul pe care trebuia, cobor din autobuz, şi-o iau la pas, să găsesc adresa, numărul, piaţa…
Acuma, cum să vă explic eu. Cald. Cald, soare. Bulevardul lung. Lung, lung. Eu la capătul greşit, după cum se pare, că eram la numerele foarte mici. Mici, mici, şi mie îmi trebuia să ajung pe la 156 sau aşa ceva. Merg… merg-merg, încăpăţânată, merg. Bulevardul lung şi pustiu. Distanţa mare rău între două numere. Bulevardul meu cred că era una din autostrăzile de intrat în Budapesta. Indiciu după care să te prinzi că bulevardul tocmai ce s-a făcut autostradă: au apărut panourile alea de antifonare.
Moment în care în sfârşit raţiunea învinge… cu greu săraca. Era târziu, mă apropiam de ora de închidere a pieţii. Mai mergeam un pic şi cred că ieşeam din Ungaria. Oricum habar n-aveam unde merg şi cât mai am. Şi ca-n bancul cu nebunii care după ce-au sărit 99 de garduri, obosesc şi se-ntorc acasă… aşa şi eu. Am luat autobuzul înapoi.
Va urma…
Articole similare
Între Buda şi Pesta, un ocean de posibilităţi
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
