Thailanda vs o olteancă: şocul cultural – partea a doua

M-am apucat aici să povestesc ce minuni am văzut în Thailanda și care au fost motivele de căscat gura (în repetate rânduri, precum peștele la geamul acvariului). Haidem să continuăm, mai am să-ți povestesc câteva despre…

Haine, sclipici, piață, talcioc

Nu c-aș fi vreo silfidă sau că îmi imaginez că am o siluetă de invidiat, dar cu toate acestea, când te trezești cu o doamnă vânzătoare foarte binevoitoare care vrea să-ți vândă un sacou, dar apoi realizează cu regret că nu are modelul acela în „big size”… ei bine… cam ustură. Adică fără putință de tăgadă acolo eram „one of the big girls”. Asta îmi aduce aminte de un amic care a avut proasta inspirație să își caute încălțări într-un magazin în Hong Kong. Poartă 46 la picior. S-a făcut de tot râsul, au venit toți din magazin, de la client la ultimul lucrător, să se mire și să se crucească de măsura nemaivăzută.

Tot mi-am luat niște tricouri, că sunt foarte ieftine, dar cred că erau făcute pentru turiști, aveau măsuri de-ale noastre.

În schimb, marfa pentru localnici e cel puțin dubioasă. De la tricouri cu mesaje scrise într-o engleză aproximativă (acum realizez, trebuia să îmi iau unul măcar de amuzament!) până la lucruri complet acoperite de sclipici, de la croieli fanteziste la lentile de contact colorate vândute pe tarabă, găsești orice.

 

mult sclipici
mult sclipici

 

Într-o piață, arătând cam ca la noi pe tarabe la Obor… un salon de tatuaj. Pe tarabă, exact. În temperatura și transpirația aferentă, în praful normal al unei piețe, complet nesteril, sânge, culoare și praf, amestecate.

Salon de tatuaj in piata
Salon de tatuaj in piata

Pozele – atunci când subiectul ești tu

Thailandezii nu se supără dacă le ceri voie să le faci poze. Prin semne ceream voie și de obicei primeam. În schimb, au o mare plăcere să își facă poze cu tine. Vrând-nevrând m-am găsit subiect de poză, ba când mâncam, ba pe stradă, ba pe barcă, la fel ca și cu nenea cu Dracura de data trecută… Am întrebat și eu de ce. Pentru că ești farang. Adică străin. Ce e ciudat că și noi ne-am face o poză cu un străin, dar cu unul cu care am interacționat un pic: ne-am ajutat cu o pană, ne-a (sau i-am) dat o cană de apă. O minimă interacțiune, trei zâmbete, schimbat câteva cuvinte sau o conversație prin semne, și dup-aia hai să ne facem o poză.

Aici nu, netam nesam, hop cu camera. Zâmbiți, vă rog.

Zambiti?
Zambiti?

Viața de noapte

Sigur nu am văzut nici a mia parte din ce se întâmplă în Bangkok sau Pattaya, după cum am aflat ulterior. Și nici nu a fost ăsta scopul. Dar pentru biata-mi făptură obișnuită cu centrul isteric… pardon, istoric al Bucureștiului, cu pustietatea de noapte a orașelor germanice, cu vreun bulevard de capitală europeană luminată sau ce-am mai apucat să văd până acum… Bangkok-ul a fost un șoc imens.

(Fac o paranteză: în Pattaya eram deja bolnavă, cu gâlcile cât mingea de tenis, cu frisoane și cu groaza de a zbura înapoi acasă zece ore cu avionul cu nasul înfundat. Am primit un sfat genial și trebuie să îl dau mai departe! Dacă zbori vreodată răcit, obligatoriu să îți iei un spray nazal. Eu am zburat odată din Munchen cu nasul înfundat și mi s-a umflat tot capul, nu se mai egalizează nicio presiune, nu știu care e fenomenul exact, dar e tortură. Nu voiam să-mi imaginez cum vor fi cele zece ore de zbor).

Deci despre viața de noapte nu am povești demne de reviste colorate, dar și puținul pe care l-am văzut a fost suficient să ajung la hotel bâlbâind confuză și repetitiv ca un patefon stricat: „un-be-lie-va-ble!”. Pe Sukhumvit am văzut făpturi de diferite sexe, majoritatea îmbrăcate în femei, încercând să atragă… atenția cu tot soiul de trucuri, printre care ăla cu plimbatul și pieptănatul părului pe stradă printre mașini m-a lăsat mască. În rest ținutele lor, cuplurile… nepotrivite, să zicem, tarabele înșirate de o parte și de alta a trotuarelor, de de-abia ai loc să treci, vânzând lucruri care sigur nu ar trebui să fie vândute pe-o tarabă de pe trotuar… Toate alcătuiesc un tablou nemaivăzut de mine până acum. Baruri pentru farangi, în care mi-am găsit și eu un loc, stând la balustrada care dădea către trotuarul cu minuni, de unde puteam să mă (pardon, dar asta am făcut!) holbez în tihnă, aglomerație și comerț, tarabe cu omniprezenta mâncare și mirosul care te face să uiți de orice regulă sanitară, agitația din trafic, totul pulsează cu o viteză amețitoare. Colac peste pupăză (sau pupeze, erau multe), începe și-o ploaie cu bulbuci care m-a trimis într-un târziu acasă, într-un tuk-tuk. Ceea ce mă duce la următoarea chestiune în care mi-am prins creierii:

Traficul

Lasă că e pe partea cealaltă, asta n-ar trebui să fie așa confuz, deși mărturisesc că era prima oară când mă trezeam în așa ceva (și evident nu știam pe unde să mă asigur când traversez. Dreapta? Stânga? Naiba știe, scuturam energic din cap în ambele direcții, și dă-i!).

Trafic
Trafic

Însă ce m-a uimit definitiv a fost mulțimea și fluiditatea vehiculelor din trafic. Poate sună ciudat să vorbesc de fluiditate când știm că se fac niște blocaje fenomenale acolo, însă, obișnuită fiind să evaluez traficul și după alte criterii decât de aglomerație, am văzut că:

Nu se claxonează, se așteaptă civilizat în cozile interminabile. Se bagă unii în fața altora, o-ho, și încă ce se bagă, dar cel din spate de obicei îl lasă pe celălalt să intre în rând. Se merge la mica înțelegere: dă-te tu că mi-am agățat scuterul de remorca ta, mai freacă un pic față-spate, și gata, a trecut. Un zâmbețel pe față și tuleo! Nu ca la noi, unde s-ar fi lăsat cu invocarea respectuoasă a strămoșilor până la a treia spiță.

Și să nu mă apuc să zic despre tot ceea ce cară dânșii pe scutere și motorete!! De la caracatiță la copil, de la mărfuri la toată familia, am văzut, cred toate combinațiile posibile.

Cu barca

În toate orașele unde există transport public pe apă, am profitat din plin de asta, și-n naivitatea mea mi-am zis, mulțumită: „ce croazieră, domnule?! Iote la mine, lux deplin!”. Un fel de strugurii-s verzi, dar buni. Asta prin orașe gen Budapesta, Veneția, etc.

În Bangkok… altă mâncare de crustaceu.

Este barcă specializată în curse pe Chao Phraya și barcă menită să traverseze numai de pe un mal pe altul, de 3 bahți cursa (cum să zic eu… 3 bahți ăștia cred că sunt vreo 30 de bani la noi.) Restul sunt struguri de-aceia luxoși cu orchestră și cină sau eu mai știu ce. Nu m-am apropiat.

Chao Phraya River
Chao Phraya River

Însă bărcile astea de plimbă turiști, școlari, localnici și tot ce mai încape pe și sub punte este clar că nu sunt făcute pentru turistul obișnuit cu balustrade, semne de „vezi că alunecă”, linii galbene de avertizare și tot sistemul anti-prost pe care îl găsim în țări puternic civilizate. (Nu că Thailanda n-ar fi, dar oamenii sunt descurcăreți. Îmi place asta.)

Ei, ce vreau eu să ilustrez e sistemul: sus-pe-barcă-jos-din-barcă.

E așa: este un băiat, un soi de mus, care fluieră din toți rărunchii când se apropie stația. Conducătorul bărcii știe și trage la mal. Procedeul e așa, îl zic pe pași: barca se izbește zdravăn de mal, moment în care musul sare pe ponton, leagă frânghia de ancorare (are câteva secunde să facă asta), până când, din recul, nu se îndepărtează iar barca de ponton.

Trasă fiind înapoi de funia tocmai legată, barca se izbește zdravăn de mal a doua oară, moment în care, tu, călător, trebuie să percepi asta ca semnal de coborâre și țuști pe pontonul și el zdravăn mișcător de la atâtea izbituri, cu atenție să nu te împiedici în scândurile lui, nu tocmai nivelate.

Ce ți-am zis eu? Descurcăreți.

Altele, la grămadă

Masajul thailandez. Nu era ce credeam eu. Primele m-au durut de-am zis că sigur trag niște păcate pe linie karmică. Apoi m-am prins, e mai bine cu ulei decât cu dalta.

Semn cu „durianul interzis” pe geamurile taxiurilor și hotelurilor.

Tăiatul unghiilor: vânzătoare, în magazin, n-are clienți, stă pe-un scaun și-și taie unghiile, în public, cum ar veni. De la picioare.

Papucii. Știi, trebuie să te descalți când intri la om în casă. Asta știam și eu. Însă nu știam că băiatul care îmi aduce bagajul la cameră o să sară din papuci înainte să intre în cameră, nu știam că se descalță și-n piață, la intrarea în coafor (și-ala tot stil tarabă). Și la sala de internet, unde mulți băieți tineri se jucau jocuri cu împușcături: toți papucii erau afară la intrare. Ah, da, și-n biserica catolică pe care am vizitat-o, tot desculți am intrat. Uimitor.

Ploaia. Plouă în șuvoaie de zici că stai sub o perpetuă instalație de jgheaburi care ți se scurg în cap. Singurele variante: stai la adăpost sau circuli prin râul vertical de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am văzut ambele variante la localnici.

Gândacii de mâncare. Nu merită, cred, menționați la capitolul de mâncare, mai repede la curiozități. La ce mâncare bună e acolo e păcat, cred eu, să bagi chitina-n gură. Întreb: tu ai încercat? Unii că da, alții că ba, dintre cei pe care îi întreb. Le fac și eu poze, ca să îi vezi tu, cum am văzut și eu la alții-n poze și să te miri când îi vezi pentru prima oară cu adevărat.

Tuk-tuk-ul. Acolo există ideea de motorcycle taxi, eu ca motociclistă văd în asta o formă subtilă de a o căuta cu lumânarea. N-am curaj, deci decid că un tuk-tuk e mai sigur. Îmi petrec toate intersecțiile șoptind mantric în barbă: „please don’t kill me, please don’t kill me”. Scap, și dependența de adrenalină își spune cuvântul: mai iau tuk-tuk-ul și data viitoare. Taxiul ăla motocicletă tot n-am curaj să-l încerc, deși un localnic îmi zisese că e ok.

Templele. Îți taie respirația. Lor o să le dedic o poveste separată. Călugării budiști. Nu ai voie să-i atingi, ca femeie, și văd pe o barcă extraordinar de aglomerată în care pasagerii formează un tetris uman, cum niște școlărițe fac eforturi supraomenești să se strecoare pe lângă ei și să nu-i atingă. Fac și eu la fel. E o cultură pe care nu o înțeleg, dar trebuie să o respect.

Superb inaintea furtunii
Superb inaintea furtunii

Faptul că m-am rătăcit înfiorător cu harta în mână într-un oraș. Aerul condiționat setat în hoteluri, magazine și mașini pe funcția „Viscol”. De unde și gâlcile de mai sus. Că la 9-10 dimineața îmi șade soarele perpendicular pe creștet, lăsându-mi pozele fără umbre, cum știu eu că se întâmplă la noi la prânz. Cele 4 ore diferență de fus orar, după orarul nostru de vară, de puneam o alarmă să sune pe ora României la 2:30 a.m. (n-am mai modificat ora în telefon), când de fapt, pe ora de la ceasul de mână era… ce să vezi: 2:30 a.m.. Lady boys. Care frumoși de pică, de zici că n-ai fost tu în viața ta de femeie așa aranjată și ferchezuită, care cam pătrățoși și colțuroși.

Aș putea să continui încă multe pagini de-acum încolo, că lista e mai mare, dar o să ne mai întâlnim și în poveștile viitoare cu mirările mele oltenești, de-acelea când dai cușma pe ceafă și te scarpini dubitativ în fața minunilor țării zâmbetelor.

Stai pe aproape, revin!

Ina a absolvit psihologia şi după un parcurs profesional în câteva multinaţionale, a ales să-şi asorteze studiile cu munca absolvind astfel şi un master în comunicare. De călătorit e îndrăgostită de când era copil, de aceea a decis să împărtăşească impresii din incursiunile sale.