Sfântu’ Gheorghe, două mame şi doi copii.

Sfântu’ Gheorghe, două mame şi doi copii.

De dragul Mării Negre

Au fost odată două mame prietene care posedau doi copii şi ei prieteni încă din burţi, înainte de a se naşte; existau şi doi taţi însă aceştia erau legaţi cu lanţuri, unul de câmpiile şi recoltele lor (inginer agronom), altul de activităţi pioniereşti de vacanţă plus defilări, tabere (profesor la Casa Pionierilor). Mamele erau foarte devotate creşterii copiilor şi-i doreau cât mai sănătoşi cu putinţă, ceea ce implica un sejur la mare în fiecare an. Luau câteodată “bilete” prin O.N.T. dar, din cauza speranţelor că ar putea veni şi taţii, aproape de fiecare dată spulberate, aşteptau ce aşteptau şi porneau pe cont propriu, înfruntând tot soiul de surprize.

De exemplu, într-o vară, li se promisese printr-o cunoştinţă o gazdă în Eforie Sud. După o jumătate de zi în tren, odată ajunse la destinaţie au constatat că nici pomeneală de cazare! Au început să caute pe la particulari şi presate de noaptea care venea şi imposibilitatea de a dormi în vreun parc au acceptat o noapte în dormitorul unei bătrâne cu figura bine şi cenuşiu îmblănită – barbă şi mustaţă dese, urmând ca a doua zi să capete camera specială pentru închiriere, momentan ocupată. Numai că după ce afacerea s-a încheiat şi s-a plătit în avans, când au intrat în locul cu pricina, “duhoarea” era un cuvânt modest pentru mirosul puternic şi înţepător ce te dădea afară. Bătrâna ordonase să nu se deschidă geamul căci odată intrate haitele neliniştite de ţânţari, nu le mai putea scoate. Mamele şi-au încuiat copiii acolo şi au plecat după bagajele lăsate în gară la Eforie Nord. Era deja noapte, puţină lumină pe străzi, două fantome micuţe târau valizele făcând haz de necaz, imaginându-şi cum arată privite de undeva de sus.

Când au descuiat uşa pe lângă duhoarea menţionată era şi ceaţă; vizavi cânta de mama focului o orchestră, la un restaurant iar copiii dansaseră adică săriseră pe patul nescuturat de o jumătate de secol cel puţin! La lumina foarte slabă a unui bec apăru o nouă încercare: aşternuturile de o culoare nedefinită erau greu de atins. O mamă a pus un prosop pe pernă, cealaltă s-a culcat îmbrăcată cu canadiana şi gluga în cap, peste cămaşa de noapte, costumaţie care provoca tuturor un mare val de râsete.

A doua zi, camera promisă urma să fie gata pe la prânz aşa că, pentru a nu pierde niciun strop de soare şi mare, trupa porni la atac numai că, în acea staţiune se afla cea mai bicisnica plajă de pe litoralul românesc, mică, îngustă şi tărişoară. Mamele cu plozi cu tot, o luară pe malul mării până la solarul din Eforie Nord, unde de câţiva ani îşi făceau veacul. În general îşi făcuseră un program sever; se sculau de dimineaţă, cel târziu la 11 se ascundeau la umbră, mâncau, aveau intotdeuna fructe şi apă, copiii dormeau la prânz, după 17 ieşeau iar la soare, nu exista insolaţie decât pe câte un funduleţ care stătuse tot anul acoperit, stăteau până când soarele devenea o uşoară mângâiere iar plaja aproape pustie. Mişcare, aerosoli, înot, nici urmă de jucării sau plimbări prin magazine.

Dimineaţa senzaţia aceea de piele încinsă băgată în valurile line, pe şirurile de dune paralele ce împodobeau fundul mării, a înota printre bancurile de peştişori rătăcite până aproape de mal, erau cele mai mari bucurii ce şi le puteu permite odată pe an.

Revenind “acasă” au primit camera mult dorită: avea covor, carpetă cu “Răpirea din serai”, era curată şi tot mirositoare! Alt miros, de mucegai de data aceasta. Căutară şi descoperiră pe un perete, spre nord, condens…Copiii îşi luară patul matrimonial, mare şi bun de zvârcolit pe el, iar mamele se subţiară şi încăpură că două scumbii pe al doilea pătuţ, de o persoană, cu mucegaiul la nas. Au cerut cârpe, au curăţat catifeaua verzuie numai că afară, trăiau pe peretele bolnav nişte limacşi. Mama care dormea la perete visa în fiecare noapte că se pupa cu melcişorii şi se scula mereu cu o faţă atât de îngreţoşată de parcă îi şi mâncase de vii!

În altă vara au trecut prin experienţa cortului; s-a întâmplat la Năvodari. Un cort de trei persoane pentru două persoane şi două jumătăţi, saltele (una se desumfla, nu rezistă o noapte) şi paturici. Instalat pe plajă. Ziua se încingea foarte tare, nu se putea sta nici în el nici pe aproape; singura şansă de supravieţuire era la malul mării; mamele târau acolo colaci, căşti, pălării şi trupa stătea pe saltelele fleşcăite de valuri până seara. Nu existau umbrele. Noroc că se putea mânca la o cantină, după o coadă respectabilă. Cu toaleta de dimineaţă, bălăceala până la prânz, prânzul în sine, altă bălăceală, cina şi o porţie bună de râs seara, zilele treceau repede; numai că, de plictiseală, copiilor le-a venit ideea să mai stea şi pe la cort, să se întreacă la cât rezista fiecare în el, după care să alerge la duşuri. Unul a rezistat una nu, a răcit, aşa că a făcut febră şi până acasă a fost un chin!

Au fost altă dată aceleaşi două mame care au pornit cu doi copii spre satul Sfântu Gheorghe, de la capătul braţului Dunării până la Marea Neagră. Ei… aici nu se ajungea uşor, din nordul Moldovei… Mai întâi patru ore cu trenul, până la Focşani. De aici autobuz până la Galaţi; de acolo, trecut cu bacul şi luat autobuz până la Tulcea. Văzut câmpii cu grâu şi maci înflăcăraţi. Dormit în Tulcea la o rudă care vorbise cu cineva la Sfântu Gheorghe. Dimineaţa aşteptat vaporaş hârbuit, îmbarcat şi mers o zi întreagă. Nu am spus “navigat” pentru că vaporaşul  înainta de la “foarte încet” la viteza maximă de “încet” de parcă ar fi mers cu labe pe fundul Dunării, nu ar fi plutit. Plictiseală. Coborât pe întuneric şi călcat pe moale. Amintit de una dintre poveştile despre Păcală – când i s-a cerut să facă o cale de acces cu un pas moale şi unul tare acesta a tăiat nişte oi şi le-a aşezat una cu burtă în sus, alta cu spatele în sus. La Sfantu’ Gheorghe lipseau oile cu spatele în sus, călcâi pe moale în întuneric, nedumerit şi nesigur în acelaşi timp. Când s-au lămurit că era nisip s-au liniştit şi au întrebat de o Marusia. La faţa locului aceasta, cu mare regret în glas, le anunţă că da, vorbise cu cineva-ul din Tulcea numai că deja era ocupată şi două persoane erau pe picior de plecare numai că le era prea bine şi au mai rămas.

– Nu cunoaşteţi pe cineva care ar mai închiria o cameră?

– Păi, Cutare şi Cutare care stă Acolo şi Dincolo.

Şi ce beznă…Hai la pas, cu bagaje, un băieţel şi o fetiţă de trei ani, obosiţi! Proverbul biblic ” Bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da ” nu a s-a verificat dintr-o dată. Totul era ocupat! Până la urmă s-a bătut la o poartă la întâmplare, o bătrânică tocmai îşi făcuse un ceai din plante foarte parfumat, ca să mănânce copiii s-ar fi împiedicat de mame aşa că i-a cruţat şi după ce a ascultat toată povestea a chibzuit, s-a uitat la musafirii nepoftiţi şi a găsit soluţia salvatoare; în apropiere locuia sora ei care era plecată o săptămână la familie, într-un oraş. A luat o cheie mărişoara, legată cu lână roşie şi i-a condus pe rătăcitori la o căsuţă modestă şi neurâtmirositoare. Nu aveau lanterne, bătrânica nu le lăsase lumânarea, proprietara îşi oprise lumina electrică să nu Doamne fereşte! aşa că prin bâjbâire s-au descoperit trei paturi în care călătorii s-au trântit şi de lemn au devenit, până a doua zi. La lumina soarelui cămăruţa era acceptabilă, după micul dejun din traistă s-a pornit în căutarea mării; au aflat atunci că Sfântu Gheorghe era frecventat de actori, medici, scriitori, ziarişti din Bucureşti care fugeau de aglomeraţii şi zgomot, a căror unică cerinţa era ca străzile să rămână aşa cum le-a lăsat natura, adică “pavate” cu strat gros de nisip. Presopunctură pe săturate! Unde e marea? Nu e departe, drept înainte!  Numa’ trei km. Pe stâlpi din cuiburile mărişoare berzele dirijau circulaţia anemică, pietonală. Când şirul de case se terminau apăreau nişte tufe verde închis şi vaci fără văcar, la pas domol. (În Deltă localnicii lăsau primăvara porci pe câte un plaur, aceştia se descurcau iar toamna erau “culeşi”).

În sfârşit, plaja! O întindere aproape albă cum cu mai văzuseră până atunci şi pustie; sideful fragmentelor de scoici-încă-nu-nisip sclipea puternic. Iubitorii de soare nu se vedeau nicăieri. Toată populaţia era pitită după dunele numeroase, strălucitoare ca zahărul. Copiii şi-au manifestat bucuria sărind şi alergând ca nişte iezi. Dădeau jos hainele, mergeau goi până când găseau duna potrivită, se aflau din nou în rai, nestingheriţi, ca la începutul lumii. Înainte de ora arsurilor se pleca pentru prânz. Care prânz? La căsuţă era o plită afară şi combustibil ioc! La unica brutărie şi unicul magazin se găseau o pâine uriaşă, neagră, foarte bună, gem de prune şi biscuiţi populari.

Întreabă şi vei afla! La soţia unui pescar mânca un trib de turişti. Încă patru persoane nu fu mare lucru. Şi cum gătea femeia aceea “en plein air”, pe o plită antică la foc de strujeni şi trestii, era inimaginabil, cu sosuri servite separat în sosiera, ciorbe cu peşti mici şi mari etc. Într-o zi, când înfulecau nişte sarmale delicioase, soţul pescar întrebă zâmbind:

– Ştiţi ce mâncaţi?

– Sarmale! îi răspunseră patru guri pline.

– Din ce?

– Porc?

– He, he, he! DIN MORUN!

Se pescuia noaptea. O dată în viaţă cei patru mâncară din acest peste preţios la care oficial, nu ar fi avut niciodată acces.

Cură de soare, de mare, de mers – căci se întorceau la prânz, copiii dormeau, apoi o luau iar la trap, în total 12 km. Un singur neajuns fu tratat cu indiferenţă – la intrarea în apa mică şi caldă, la mal, vieţuiau nişte viermişori subţiri şi foarte iuţi; se urcau pe orice intrus ceea ce implica o intrare şi o ieşire prin ţopăire. Nisipul era atât de gros încât înghiţea imediat tot ce evada din sacoşele supravegheate insuficient. Într-o seară, când să descuie uşa, vezi să nu! Moment dramatic! Cheia nu mai era în bagaje! Triplu dezastru: cum să intre în casă, cum să facă o altă cheie când numai la Tulcea se putea după o zi de târâire cu vaporul, cum să se prezinte în faţa bătrânei pe care o asiguraseră că sunt oameni de încredere? Ce mai încredere! Primeşti pe unul în casă şi îţi pierde cheia! Umblând în jurul casei copiii descoperiră că un geam rămăsese întredeschis şi intrară pe acolo, ruşinaţi şi înciudaţi de aşa prostie.

A doua zi plecară trişti spre duna lor, nu era neapărat aceeaşi, nu prea erau repere pentru a o localiza, făcându-şi fel de fel de planuri, şi scormoniră centimetru de centimetru, în zadar. Intrară iarăşi pe geam, ca hoţii.

A treia zi, când îşi pierduseră orice nădejde, copiii, mari săpători în nisip, strigară de bucurie şi arătară ceva roşu ieşind la lumină. Era afurisita şi binecuvântata de cheie!!!

Abia se obişnuiseră cu împrejurările când veni termenul de evacuare, proprietara se repatria! Înainte de ziua fatală se cercetară amănunţit împrejurimile şi apăru o gazdă, masă şi casa, la Kolea. Casa era o cameră cu un pat matrimonial, covor, oglindă (ce lux!) şi plasă de ţânţari la geam. La sfârşitul zilei copiii ar fi dormit şi pe o cale ferată! O mamă se încovriga în diferite forme pe pat, lângă copii. Cealaltă dormi pe jos, pe covor şi cearceaf, cu pernă din prosop personal, pe spate numai ca să nu-i intre coastele în ficat, stomac şi altele. Masa însemna două feluri şi numai alea, ciobă de peşte şi peşte prăjit! Soţia lui Kolea era transfugă din Tulcea, era frumoasă, se numea Nicoleta şi se scula pe la 11 şi moşmondea ceva, cu mişcări foarte lente, până la prânz. O singură dată a făcut cartofi prăjiţi, un adevărat regal în condiţiile date!

Kolea arăta ca Jean Marais mai înalt şi mai bronzat, le invitase pe mame şi copii la o plimbare prin Delta dar aceştia nu s-au încumetat să accepte aşa că au fost la porţile Deltei şi nu au văzut nuferii, păsările, etc. lăsând pe altă dată această aventură. Familia pescarului trăia fără probleme, doi băieţei şi o păpuşă blondă şi solidă de fetiţă dormeau cu tot cu părinţi pe un cuptor larg şi primitor, se sculau surâzând, făceau economie de mişcare, frigiderul era scăldat în zemuri de peşti aduşi mereu noaptea, mâncaţi şi tot aşa, niciodată spălat, cred că după ce îl foloseau un timp îl aruncau căci nu se mai putea curăţa. Aveau televizor cu destui spectatori ocazionali. Acolo s-a trăit emoţia extraordinară a campionatului mondial din Quebec, Canada, când Nadia Comăneci a obţinut nota zece la toate aparatele şi a anunţat lumii că România există. Mândria naţională s-a umflat peste măsură.

Pâinea cu gem de prune, biscuiţii populari şi peştele prajiit i-au doborât pe toţi până la urmă, “Scopul lecţiei” fusese atins, erau negri ca nişte draci, tăbăciţi de sare, vânt şi soare aşa că au plecat.

Era în 1976.

Fetiţa se numea Roxana şi, în prezent, este autoarea site-ului LumeaMare, băieţelul era Bris, nume întreg Briscan Zara, în prezent un tânăr şi modern Ion Creangă de Iaşi care şi-a început cariera de scriitor cu “Dezmăţ în unu“, o carte despre copilărie, adolescenţă, maturitate şi un periplu pe alt cotinent privite, primele două prin lentila unui umor debordant iar celelalte cu realism. A scris şi el despre acest episod.

Cealaltă mamă se numeşte Felicia.

Gustin Gheorgina (numită de toţi cei dragi Ghiocel) a fost profesoară de limba franceză, a pictat şi a călătorit mult în Europa. Pasionată de lectură şi de călătorii, caută în incursiunile sale prin lumea mare bucuriile pe cate ţi le oferă arta, arhitectura sau frumuseţile naturii.