Luăm sau nu animale la copii?

Luăm sau nu animale la copii?

Am ezitat puţin înainte de a mă hotărî să dau câteva poveşti din casă. Dar textul acesta a izbucnit după ce Lizzy, căţeluşa noastră, a dat buzna afară din curte şi şi-a bătut în mod evident joc de mine, făcându-mă să alerg după ea pe câteva străzi din jurul casei, tremurând la fiecare maşină prin faţa căreia trecea sprintenă, răcnind la masculul care pusese ochii pe ea pentru că dumneaei era în acea perioadă a lunii sau tremurând ca varga în apropierea altor câini de aceeaşi „rasă” ca ea, doar că fără stăpâni iubitori ca mine. Lizzy mă urmărea din priviri şi numa’ nu-mi râdea în nas, tulind-o de fiecare dată când reuşeam să mă apropii prea mult. Am prins-o în cele din urmă şi am smuls-o la timp din labele dulăului. Nu mă credeam în stare să fac asta. Slavă domnului că „băietul” era deja îndrăgostit şi bleg şi că nu m-a sfâşiat că îl despart de frumuseţe. Şi uite aşa am cărat până acasă doi câini, unul care aproape că se sufoca în lesă (Julieta mea) şi altul care şi-o tot lua peste bot de fiecare dată când încerca poziţia pe la spate (Romeo). Am ajuns cu bine în curte, unde mi-am potolit tremurul mâinilor şi m-am întrebat ce am făcut ca să merit distracţia asta. Ei bine, am făcut un copil.

Dacă nu ai trecut prin povestea asta cu animale de casă luate la insistenţa copiilor, trebuie să te avertizez că oricâte promisiuni vei primi că ei vor avea grijă de animăluţ, nu-i crede!  Împacă-te cu ideea asta de la bun început, pentru că interesul scade în timp şi, chiar dacă îşi vor iubi animalul/animalele, nu vor avea voinţa şi perseverenţa să se îngrijească de ele. Aşa că tu vei fi acel sau aceea care va strânge caca, care va hrăni menajeria, care va tremura când creatura e bolnavă sau rebelă (vezi cazul de mai sus) şi aşa mai departe. Or fi şi excepţii de la regula, dar în familia mea cel puţin nu s-au văzut. La vremea mea am cărat suficiente fiinţe orfane acasă, la mama. Doar că mama a fost suficient de fermă încât să scape de ele de fiecare dată când interesul meu a scăzut. Şi ghici ce! Tot eu am fost aceea care n-am iertat-o niciodată pentru că m-a despărţit de ele. Aşa că ea, tot ea, strânge deseori caca, ajută la hrănirea animalelor noastre şi aşa mai departe. Pe principiul că de ce te fereşti nu scapi niciodată.

LumeaMică are acum peşti, doi gerbili şi un câine. Recunosc, pisica e a noastră şi, din fericire, e animalul de care putem avea grijă cel mai uşor. Am avut şi o broască ţestoasă, dar aceasta şi-a luat soarta în carapace şi a evadat, imediat ce a văzut pe unde. Da, sigur, după ce ne-am chinuit o lună să o vindecăm, că făcuse nu ştiu ce boală la ochi. Halal recunoştinţă!

Şoarecii – pardon, gerbilii, au intrat în dizgraţie. Chiar din primele zile de când îi avea, perioadă în care încerca cu tot dinadinsul să le citească poveşti şi să îi ţină în palme, unul a muşcat-o de deget. Atunci s-a terminat abrupt începutul unei frumoase prietenii iar acum cele două rozătoare se mai au doar unul pe altul, nefiind tocmai preferaţii noştri. Şi, spre ghinionul lor şi norocul nostru, sunt amândoi băieţi. Iar unul nu vrea să se lase… Sunt haioşi ei, dar cine mai are timp să se joace şi cu ei?

Peştii au crescut şi se cam înghesuie în acvariu. Şi cu ei a fost o întreagă odisee cu cheltuieli şi încercări multiple, până când am înţeles ce şi cum au nevoie ca să supravieţuiască. După care cei mari au început să-i halească pe cei mai mici la micul dejun. Măcar s-au mai împuţinat cu ocazia asta.

Pentru curioşi, pisica este total inutilă, nu se arată interesată nici de şoareci, nici de peşti. Doar căţeaua  este duşmanul ei de clasă, pe care o domină şi o umileşte cu fiecare ocazie. Sisi are şi ea o vârstă şi o siluetă la care a ţinut toată viaţa ei. Mănâncă puţin şi are fixuri. În schimb miaună mult şi bea apă la cele mai nefericite ore din noapte. Nu, nu din castronul ei, ci de la robinetul pe care îl deschizi cu ciudă, după ce îţi răcneşte fix în ureche până când cedezi. Iar dacă eşti cuminte îţi vomită un ghemotoc umed de blană în papuci, cadou pentru când te dai jos din pat, cu ochii lipiţi de somn.

Iar Lizzy, Julieta de care pomeneam la începutul articolului, roade tot ce prinde prin curte. Corespondenţă, facturi, mături, viţa de vie, pietre, iar la desert mai prinde câte o bluză sau şosetă, lăsate imprudent la uscat. Iar de când s-a prins că e câine de pază nu mai lasă pe nimeni să intre în curte, a trebuit să inventăm tot felul de strategii pentru a reuşi să ne introducem prietenii în casă sau să preluăm un colet de la un curier.

Ai să te întrebi probabil ce legătură are acest articol cu călătoriile. Păi cum să nu aibă, ţi-ai pus vreodată problema ce faci cu animalul când pleci în vacanţă? Sau, mai rău, ce faci cu animalele? Dacă până acum mai îndrăzneam să chemăm un prieten să ne ajute şi îi lăsam instrucţiuni ca pe reţetele de la farmacie, dacă se întâmpla să dispărem cu toţii, şi nepoţi şi copii şi bunici, acum de când Lizzy s-a transformat în fiară, mai cheamă pe cineva dacă poţi!

În concluzie, merită să faci asta pentru copilul tău?

Da, merită, măcar pentru că dacă el nu va creşte frustrat că nu a avut animalul dorit, poate că nu va ceda atât de uşor în faţa propriilor săi copii, poate că nu va fi fericit să strângă pe lângă casă, adult fiind, tot felul de suflete rătăcite, doar pentru că în copilărie nu s-a putut bucura de asta pe deplin şi până la capăt. Va creşte cu dorinţa împlinită şi poate că, la vremea lui, va şti răspunsul la întrebarea asta.

Tu ce zici? Merită?

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.