Puterea unui copil. La mulţi ani, Petra!

Puterea unui copil. La mulţi ani, Petra!

Cum, necum, a mai trecut un an. Şi iată că s-au strâns 11 de când s-a întâmplat evenimentul cel mai important din viaţa mea, după întâlnirea cu Alex: naşterea copilului nostru. Dacă anul trecut făceam o incursiune prin cele mai frumoase locuri în care copilul nostru minunat şi norocos a călătorit (poţi încă să vezi asta, aici), anul acesta vreau sa îţi povestesc puţin despre puterea pe care poate să o aibă un copil, puterea de a trece peste anumite traume, din dragoste pentru călătorii.

După cum ştii, ne-am întors din Africa vinerea trecută. Ceea ce probabil că nu ştii este că sâmbăta trecută ne internam, eu cu ea, în spital. O febră inexplicabilă o doborâse pe Petra aşa că am dat fuga, copii şi călători cuminţi ce suntem, direct la Babeş. Poate că nu ştii nici asta, dar atunci când vii din astfel de ţări, la apariţia febrei fără alte simptome de răceală (nas care curge, durere în gât, şamd), e bine să te grăbeşti la doctor. Nu de alta, dar malaria trebuie depistată în 24 de ore, pentru a nu fi prea târziu pentru tratament. Nu aveam emoţii, am luat pastile, am avut haine speciale şi ţânţarii au fost mai puţini ca în România. Dar am spus că e mai bine să suflăm şi în iaurt. Aşa că iată-ne seara târziu la spital, cu o armată de medici şi asistente panicate la maxim în jur. Frica de ebola a pus stăpânire şi pe România, în mare provocată de dezinformare şi de nevoia televiziunilor de a produce ştiri, fără să dea toată informaţia (ştii, de exemplu, ca numărul de morţi menţionat peste tot e din 1976 până acum?). În fine, la momentul în care am fost noi acolo, şansa de a face o astfel de boală era nulă şi sper să rămână aşa.

Revenind, iată-ne la spital, asaltate de asistente cu ace în mână. Nu eu, ea. I s-a luat în noaptea aceea sânge de 7 ori, de trei ori din venă şi de 4 ori din degete. Era bietul copil atât de sătul încât tresărea speriată şi când puneam mâna pe fruntea ei, să o verific de febră. O calmam şi îi spuneam că sunt doar eu, că nu îi ia nimeni sânge. Despre cum mă simţeam eu mai bine nu pomenesc. În orice caz, vreau să spun că am fost tratate mai bine decât speram, într-un spital din România. Şi asta fără să scoatem niciun ban de buzunar, în plus faţă de taxele de însoţitor şi confort pe care le-aş fi plătit oricum. Toată admiraţia pentru personalul de acolo şi grija lor.

Au ieşit analizele, s-a dovedit că nu era nimic. Nimic, nimic. Nici măcar o viroză, poate doar o insolaţie, de la plimbarea noastră prin soare, în Istanbul (am avut o escală lungă de care am profitat pentru a face o vizită în oraş).

Am ieşit după trei nopţi într-o rezervă de spital, plictisite şi disperate să ne vedem pe stradă. Am mai lăsat să treacă vreo două-trei zile şi apoi am pus întrebarea: “Petra, după experienţa nasoală prin care ai trecut, ai mai risca să mergi în Africa?” La care răspunsul ei ferm a fost: “Da, cum să nu!”

M-am plecat în faţa puterii ei de a depăşi o experienţă unică şi neplăcută, ea fiind un copil sănătos şi cu o mare frică de durere, un copil care nu a avut niciodată probleme de sănătate, deci nici ocazia de se fi călit în aşa ceva.

Nu am scris asta pentru a fi judecată, că am făcut bine sau nu cărând copilul după noi într-o astfel de ţară. Am scris asta pentru a se înţelege că un copil ştie să se bucure şi să înţeleagă cu adevărat o experienţă deosebită şi nu se lasă cu una cu două descurajat. În seara asta vorbea cu o colegă de la şcoală şi am auzit-o povestind despre cât de frumoşi erau copiii din Africa şi despre cât de fericiţi par a fi ei, chiar dacă nu au nimic din ceea ce au copiii de la noi.

Ca orice părinte, uneori am senzaţia că ceea ce încerc să o învăţ intră pe o ureche şi iese pe alta. Dar într-o zi ca aceasta, ştiu doar că sunt oarbă uneori şi că uit cât de bine poate să înţeleagă şi că toate aceste experienţe, cu bune şi rele, o vor transforma în omul deosebit şi cu suflet mare care sper că va deveni.

La mulţi ani, iubita noastră, să te bucuri de tot ceea ce viaţa îţi va scoate în drum, de toate emoţiile, provocările şi descoperirile. La mulţi ani, Petra şi, nu în ultimul rând, la mulţi ani, tata!

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.