Mă bucur să observ că satul românesc încearcă să-şi recapete identitatea şi bucuria de a fi, chiar dacă de cele mai multe ori lupta este dusă prin intermediul unor oameni inimoşi care nu s-au născut la sat şi nici nu au trăit acolo, dar care, cu atât mai mult, au ajuns să aprecieze o viaţă simplă, poate mai puţin confortabilă, dar mai apropiată de natură. Ne plângem că satele săseşti sunt părăsite şi că locuitorii lor au preferat să se întoarcă în ţara cea civilizată şi bine ordonată care este Germania. Până la urmă satele săseşti nu sunt singurele în situaţia asta, de peste tot pleacă tineretul, fie la oraş, fie pe meleaguri străine, pentru un câştig şi un trai decent. Ar fi absurd să îi blamăm sau să nu îi înţelegem, atât timp cât ştim foarte bine că nimic în ţara asta nu merge aşa cum ar trebui să meargă. Ceea ce este cu adevărat trist e că în urma saşilor au rămas gospodării bine făcute, dar care încep să se ruineze, neîngrijite de nimeni.
E clar că nu ne mai putem întoarce la ceea ce a fost. Dar turismul ar putea reda satului o altă viaţă, ar putea face atractiv traiul acolo, ar putea aduce venituri locuitorilor. Dacă lucrurile ar fi făcute cu cap şi responsabilitate, cei de la oraş ar putea să se bucure de aer, linişte şi hrană sănătoasă, fără ca satul să devină o staţiune all inclusive. Cel puţin aşa sper şi de aceea am şi zis da atunci când Mihai mi-a propus să organizez o ediţie de Poveşti din LumeaMare în deplasare, la Cloaşterf.
Cloaş…cum? Recunosc că nici eu nu am ştiut nimic la început. Nici Google nu cunoştea prea bine pe unde e şi mă ducea alături, la Saschiz. Cloaşterf (Klosderf sau Klosdorf în dialectul săsesc sau în germană) este un mic sat săsesc aflat şi el, în mare parte, într-un grad avansat de abandon, fără niciun picioruş de sas pe acolo, dar lăcaş al unei frumoase biserici fortificate, oarecum renovată. Cam atât, ai fi tentat să spui, dacă nu ai pune la socoteală şi minunatele dealuri care îl înconjoară. În acelaşi weekend în care ne-am bucurat la Cloaşterf de un brunch transilvănean, o primă ediţie pe 2014, la Viscri s-a ţinut Festivalul Florilor de Câmp Europene, o manifestare care ne-a ajutat şi mai mult să înţelegem că ţara noastră are bogăţii naturale ce s-au pierdut de mult pe alte plaiuri dar care sunt şi la noi din ce în ce mai mult în pericol, din motive pe care refuz să le mai amintesc aici.
Aşadar, dincolo de faptul că ne-am udat mai mult decât ar fi trebuit şi vremea nu a ţinut deloc cu noi, cum a fost la Cloaşterf? Cum a fost la Poveşti din LumeaMare în deplasare, la pas prin satele săseşti?
Unde ne-am cazat
Gazda noastră a fost Dominic Boutique, o pensiune amenajată într-o veche gospodărie săsească. Apartamentele şi camerele sunt împărţite în mai multe clădiri, o casă cu mansardă şi încă trei căsuţe din poveşti iar Călin Stămătoiu, proprietarul acestora, ne-a povestit puţin despre cum a încercat să păstreze cât mai mult din aspectul original al construcţiilor şi interioarelor, chiar dacă anexele au fost reconstruite. Grinzile vechi, paturile din lemn sculptat şi alte detalii care te fac să crezi că ai intrat într-un muzeu, crează o atmosferă complet diferită de ceea ce poţi întâlni în mod normal la o pensiune modernă sau la un hotel. Mirosul de casă veche poate deranja nasul şi momentan nu există încălzire, lucru care ne-a cam panicat pe noi. Dar am fost printre primii oaspeţi şi am aflat că îmbunătăţirile vor continua, la Dominic Boutique (dacă vrei să vezi cu ochii tăi sau ai nevoie de mai multe detalii, poţi afla de aici: 0722.291.234). Când am ajuns noi era mare agitaţie cu brunchul, evenimentul care s-a ţinut chiar în curtea pensiunii. Ei bine, asta ne duce la punctul următor.
Ce am mâncat
Nu ştiu dacă aş străbate în mod normal atâţia kilometri doar pentru o masă câmpenească. Cu toate acestea eram foarte curioasă cum se desfăşoară un brunch transilvănean şi m-am bucurat că am putut să îl leg de o ieşire. Mâncarea a fost din produse tradiţionale, cu brânză bună de capră, untură pe pâine, ciorbe dense, compot de rubarbă sau ţuică bună de încălzit picioare reci şi multe altele, destul cât să simţi nevoia apoi să alergi pe dealuri. Dar marea vedetă a zilei a fost renumitul lichiu, desertul tradiţional săsesc, copt în cuptorul din curte, pe cărbuni, şi mâncat apoi cald şi aburind, în cantităţi nemăsurate. Pentru mine asta a fost o premieră, nici nu ştiam de lichiu, nici nu mai gustasem. Mai multe detalii şi reţeta acestei minunăţii o găseşti în articolul scris de Alex, Despre desertul săsesc şi desertul cultural.
Tot premieră a fost şi concertul de Piazzola şi Galliano într-o biserică săsească, ţinut de Accord Vibes. Minunată combinaţie, dacă îţi place tangoul argentinian trebuie să îi asculţi, atunci când ai ocazia (am pus aici o mostră)!
A doua zi, după o plimbare pe dealuri despre care îţi povestesc mai jos, am ajuns la Rozie, pentru masa de prânz. Am fost ospătaţi cu supă de găină, mămăligă cu brânză cu un gust fantastic, tocană de ciuperci, cârnaţi şi prăjiturele de casă de care am încercat să stau cât mai departe cu putinţă.
Pe unde am umblat
La atâta mâncare se cerea şi puţină mişcare. Plimbarea de după brunch n-am mai făcut-o sâmbătă, nu ne-am simţit destul de curajoşi pentru asta. Am ales în schimb să ne suim în maşini şi să dăm o fugă până la Criţ, unde biserica fortificată era închisă şi am primit un refuz elegant atunci când am sunat pe numărul afişat pe poartă. Ne-am continuat plimbarea spre şi prin Viscri (numai drumul până la Viscri dacă îl vezi şi te îndrăgosteşti pe loc!), am găsit şi biserica cetate de acolo tot închisă. În schimb ne-am bucurat de informaţiile primite de la botanistul prinţului Charles – John Akeroyd, în cadrul Festivalului Florilor de Câmp, de căldura din şemineu şi de un concert tare fain cu Trei Parale. Socoteala de la târg nu s-a potrivit cu cea de la sat, dar tot a fost o zi reuşită.
A doua zi, în schimb, am decis că nu se poate să plecăm de acolo fără o plimbare peste dealuri. Unii au zis ba, alţii au zis da, până la urmă nimeni nu a dezertat şi am trecut prin noroaie, prin baligă şi prin multă iarbă udă, moment în care i-am dat crezare botanistului – avem atât de multe flori de câmp! Priveliştea era atât de frumoasă, iar mintea mea refuza să creadă că e înnorat şi ud. Nu puteam decât să îmi imaginez cât de frumoasă ar fi fost plimbarea pe o vreme cu soare, cu picnic la umbra unui copac rotund şi bogat, în miros de iarbă proaspătă şi flori. N-a fost să fie, acum e musai să ne întoarcem altădată. Revenind la vremea noastră, în două ore jumătate de plimbare fără grabă şi înot prin iarbă am ajuns la Criţ şi am făcut un mic concurs de cine stoarce mai multă apă din şosete.
Ce am povestit
De povestit am povestit mai puţin, de data aceasta. S-au strâns destul de puţini curajoşi în această incursiune, prin urmare poveştile nu au fost organizate şi au curs firesc, între îmbucături şi prin plimbări.
Oricum povestea şi-a scris-o fiecare, nu e aşa? Sperăm să mai reuşim şi altădată dacă timpul ne-o va permite şi vom descoperi şi alte locuri care merită trăite şi povestite.
Apropo, ce ai alege pentru o următoare deplasare, să fie Delta Dunării sau Maramureş? Sau o aventură cu bicicletele?
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
