Uite-mă. Am ajuns în faţa Rusiei, mă uit la sânul ei rotund şi alb. Da, da, căci pe vremea aceea era încă Mama Rusie, nu cizma care apasă acum greu pe grumazul altor ţări. Mă uit, vorba vine, cam din depărtare, că luasem hotărârea să trecem graniţa în fapt de seară. Pentru că din România în Rep. Moldova stătusem o veşnicie, iar din Moldova în Ucraina, două veşnicii jumate, ne-am gândit că ar fi dăştept din partea noastră să ne punem în coadă seara, pe la 8 jumătate. Ca rută, eram pe drumul dinspre Kiev spre Moscova.
O mai ştii pe benzinăria aia care n-avea nici apă, nici mâncare, nici nimica-nimicuţa, numai rafturi goale şi pompe de benzină?
Ei, fix de acolo nu ne-am luat de mâncare. Nu ne-am luat nici apă. Pentru că, ghici ciupercă, n-aveau de niciunele. Apropiindu-ne de graniţă, văd un magazin pe marginea drumului. Îi zic prietenului de drum: auzi, poate luăm şi noi o apă, o cola, ceva de ronţăit.
Eu am rămas să păzesc mobre, domnul s-a dus la vânătoare după merinde, şi-a venit… cu-o cola. De jumate, reţin că am calculat atunci şi îmi dădea că am dat cam 13 lei pe ea… Mai ştii cum făceam cu adunările când eram mici? Era ceva cu „unul îl ţinem minte”.
Aşa şi noi. P-asta o ţinem minte.
Bun.
În coadă, spre vama ucrainiană, lucrurile nu păreau să se mişte foarte repede.
Maşini cât vedeam cu ochii, aliniate corect pe două rânduri, printre ele diverşi pedeștri care ne întrebau dacă nu vrem ruble, asigurări şi probabil chestii ilegale pentru care ni s-ar fi aplicat corecţii de tristă amintire dacă ne-am fi dedat la ele. N-am vrut. Nişte fraieri sperioşi, îţi zic eu. 
Refuzăm cu îndârjire orice propunere şi ne uităm cu jale înainte. Totuşi, lucrurile nu înaintau prea repede.
Problema cu mişcatul mobrei într-o coloană care staționează foarte mult e că, după ce stai o cantitate considerabilă de timp, te prinzi că poţi să îți scoţi casca, poate și mânuşile, să te mai deschei la geacă și să respiri. Te dai jos, te uiţi în jur, maşini cât vezi cu ochii, stânde.
Apoi ceva se întâmplă, oamenii mişcă leneşi cheia în contact şi tu te precipiţi: pe unde am lăsat casca, repede o mânuşă sau măcar s-o pun undeva să nu cadă, mai aduni vreo trei cârpiţe care atârnă şi ele, zălog de legământ, pe lângă tine… Apoi, cu toate aburcate care pe unde nu pică, împingi.
Serios, pentru un metru jumate cât se mişcau maşinile, nu mai dădeam drumul la motor (de pe la 3-5 metri încolo o porneam totuşi. Sau mă rog, nişte metri, sunt fetiţă, nu ştiu să aproximez). Apoi, iar linişte.
Bişniţarii printre noi, noaptea din ce în ce mai aproape, coada relativ nemişcată.
Până am intrat în vama ucraineană nu îmi amintesc ceva prea deosebit.
De-acolo însă…
Îl mai ştii pe ciupercuţă ăla care ieşise la mine din ghereta lui, zâmbind mieros pe partea cealaltă a ţării?
Aici era plin de pălărioşi dintr-ăştia mari, dar mult mai fioroşi decât ce văzusem în vama mititică din Țekinovka.
Unul se plimba printre rânduri şi strângea acte.
În naivitatea mea, mi-am închipuit că le adună ca să le proceseze mai repede (coada de maşini era în continuare formidabilă). Aiurea. La un moment dat, amicul meu se duce după ele, şi vine înapoi un pic scărmănat.
– Ce-au zis? îl întreb.
-A… Au cerut present.
– Ce?? Aşa direct?!
Aşa direct, da, present, present.
Şi le-a dat vreo 20 de euro de căciulă parcă. Cred că am dat cam mult…
Mai ne târâm. Câte 2, 3, hai poate 4 metri. Amicul meu începe să se foiască.
Îmi tot repetă că e în neregulă că suntem în mijlocul nopţii în graniţa dintre Ucraina şi Rusia. Că o să dureze prea mult. Cât o fi însemnând prea mult?!
Eu, mai relaxată la creier din principiu, încerc să nu-l ascult. Mă gândesc că o fi doar el mai pesimist, aşa.
Ne mai târâm câţiva metri. Încep să obosesc, şi pentru fiecare mişcare aprind motorul şi merg călare pe mobră.
La un moment dat îi observ pe unii, înşiraţi după o ciupercuţă dintr-asta cu pălărie mare. Nu ştiu unde-i duce, nu ştiu ce-au făcut, dar par vinovaţi. Sunt vreo 6-7 şi remarc că nu îndrăzneşte nici unul să calce în afara urmei iluzorii de pas lăsată de domnul ofţer sau ce o fi dânsul.
Mă înfior oleacă.
Poate de frig? A da, începe să fie şi frig.
Deja e noapte, beznă. Noi suntem în graniţă, în faţă nu putem mişca, în urmă nici atât. Prinşi, ca musca în plasa de păianjen. Vin doi băieţi cu puştile pe umăr. Ne întreabă. Habar nu am ce. Insistă. Mă uit deznădăjduită la prietenul meu: el luase ceva lecţii de rusă, şi îngână un cuvânt care se pare că înseamnă prieteni, amici în rusă (sună a druga). Nu ne ajută, suntem încă în Ucraina.
Ne fac semne către numerele de înmatriculare, ce naiba căutăm noi unul din România şi unul din Austria acolo? Nu mai văd nicăieri asemena plăcuţe de numere. Apoi către bagaje.
Mă trece un fior cât se poate de rece pe spinare. Să desfac bagajele? Nu ai idee ce manoperă de îndesare şi compactare trebuie pentru fiecare dintre cutiile astea. Ideea să mi le răscolească cineva în plină stradă face să mi se strângă carnea pe mine. Le desfacem, şi cumva, băieţii cu puşti reuşesc să pună mâna şi la mine şi la el pe borsetele în care aveam medicamente. Jalea mea e maximă: aveam ceva de răceală cumpărat din Thailanda pe a cărui etichetă scria ceva în frumoasa broderie care e alfabetul thailandez. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum voi explica asta dacă mă întreabă… Dacă mă întreabă ce, că oricum nu înţeleg?!
Împrăştiem pastiluţe pe şei, dar cumva ne lasă în pace.
Pleacă, îşi iau puştile cu ei.
Şi în momentul ăla realizez.
Nu am fost în toată viaţa mea mai departe de casă. Nici în Thailanda, nicăieri nu m-am simţit mai departe de tot ce ştiu, de confortul „vestului”, de siguranţă, de tot. Sunt parcă într-un film, care se derulează absurd prin faţa mea. Oameni fără voce, oameni docili în maşini, sunt conduşi de către uniforme rigide prin labirintul unui sistem pe care nu-l înţeleg sau pe care l-am uitat sau eram prea mică atunci când funcţiona şi la noi.
Totul îmi pare groaznic de străin şi de rece, de dur.
Trecem într-un final de formalităţile de ieşire din Ucraina. Dar ce să vezi? Acum sunt în no man’s land, între Ucraina şi Rusia, într-o beznă, într-un câmp.
Îmi vin în cap bancuri sinistre cu:
Semn rău? Să mergi noaptea prin pădure în portbagajul unei maşini.
Al meu prieten face vreo trei paşi să se dezmorţească şi să se uite cum arată în faţă (tot două coloane de maşini sunt, iar undeva, departe, înainte, nişte lumini puternice: graniţa cu Rusia). Cred că m-a lăsat singură doar vreo două minute şi era aproape, la câţiva metri, dar m-a apucat o panică irezistibilă.
Sus stele, jos oameni care iar mişunau printre noi, la fel ca înainte de de intrarea în vama ucraineană, numai că acum, în noapte, totul era mult mai sumbru.
Încerc să scutur panica, dar nu iese, e cuibărită confortabil în oase. Pe contrasens nicio maşină, nu prea înţeleg de ce nu trec. Aveam să pricep la un moment dat. Iau hotărârea că de data asta nu mai stăm lipiţi între maşini, ci vom depăşi coloana. Uite aşa. În graniţă nu îndrăzneam să mişc un centimetru dacă nu mi se făcea semn, aici am găsit brusc curajul de a o şterge din împrejurimile negre în care nimic nu mai părea sigur: nici că mai ajung undeva, nici că mai ieşim în viaţa asta din vămi, nici că se mai sfârşeşte vreodată aşteptarea.
Hopa sus pe mobră, casca în cap, amicul după mine, vâjjjj pe lângă maşini (încetişor, dar totuşi ce senzaţie: ne mişcăm!).
Deodată, cu scârţ de frâne şi cu spăimi în suflet, ne oprim: un domn serios cu coşcogea mai puşca pe piept ne face un semn nemulţumit:
– Voi încotro?
După vreo două gimnastici, nu ştiu cum şi de ce, ne-a lăsat totuşi să trecem înainte pe lângă maşini. În sfârşit! În vama rusă!
Cât să fi fost ceasul, că nu mai ştiu? 12 noaptea, 1? Zburăm printr-un vârtej de hârtii pe care le primim direct la intrarea în vamă, apoi…
Ah, iar la coadă?
De data asta, pe vreo patru rânduri: două pentru ruşi, două pentru străini. Străinii fiind doar moldoveni şi ucrainieni, n-am văzut picior de altă naţie pe acolo în afară de cele două mobre ale noastre.
O mai ştii pe cola aia? De mai sus?
Eram deja de câteva ore bune în cozile respective, intrasem pe la 8 jumătate seara. Nu tu mâncare, nimic altceva, doar cola din care din când în când mai trăgeam câte o duşcă puturoasă, care nu ţinea de nimic, nici de foame, nici de sete, nici de cald. La un moment dat ne-am aşezat pe bordură, picoteam unul pe celălalt şi tot la câte o jumătate de oră odată ne mişcam şi noi motoretele câţiva metri mai în faţă.
Am înţeles apoi de ce nu mergea treaba: ruşii, atâta vreme cât aveau maşini pe partea celor două benzi dedicate special conaţionalilor, le dădeau drumul lor la făcut formalităţi de vamă. Noi ăştialalţi, prostimea cum ar veni, stăteam să prindem un loc liber şi să ne mai mişte şi pe noi. De-aia nu-mi veneau mie maşini pe contrasens, m-am dumirit, probabil şi dinspre Rusia spre Ucraina făceau la fel.
A fost singura dată din toţii anii de când merg pe motor că i-am invidiat maxim pe cei care dormeau în maşini, la căldură. Nici pe ploile cele mai crunte pe care le-am prins pe te miri ce drumuri nu cred că mi-am dorit vreodată să fiu în maşină. Atunci îmi doream doar să se oprească ploaia. Dar acum deja ne era prea frig, mai mult de oboseală, iar bordura incomodă şi ridicatul de fiecare dată ca să târâm corp, fierătanie şi lucruri împrăştiate cât se muta coloana, începeau să fie mai mult decât puteam să duc.
N-are sens să mai continui mult cu agonizatul de pe bordură. Într-un final ruşii s-au milostivit şi au început să ia maşini şi de la noi din rând. A urmat un nou vârtej de hârtii, formulare de completat, import temporar la motocicletă (?), întrebări, controale, alergat că nu ştiu la ce ghişeu trebuie să mă duc, executat ordine, era să scap mobra pe jos fix la barieră pentru că, tot de oboseală, m-am înfipt cu roata aiurea spre un zid.
Deodată totul a trecut, ni s-a făcut semn să plecăm. Parcă mi s-a făcut liniște în cap. Am tras deoparte calabalâcul de pe motor şi m-am apucat de organizat: jumătate din hainele pe care le aveam le-am pus pe mine (frigul era deja insuportabil, în varianta stând. Nu voiam să ştiu cum o să se simtă în mers!). O vestă reflectorizantă peste toată căpița de haine care eram, şi hai!
…Hai, unde?
E noapte, e patru dimineaţa. Am mers în Ucraina (ehehei, atunci, demult, cu o zi înainte de tărăşenia asta) vreo 600 şi ceva de kilometri. M-am mişcat chiar ca un melc prin două vămi, timp de o noapte întreagă, sunt pe undeva pe la capătul puterilor. Asta am căutat, asta am găsit, nu?
Cert e că din vamă trebuie să ieşim.
Sus pe cai şi hai.
În noapte. După luminile puternice ale graniţei, doar întuneric crunt şi nepătruns. Nici nu văd pe unde merg.
Mă încearcă spăimi noi şi necunoscute până acum. De maşinile oprite pe dreapta (judecata a plecat de mult dintre noi, nu se mai gândeşte nimeni că oamenii au ieşit din aceeaşi graniţă şi marasm ca noi şi sunt obosiţi, s-or fi oprit să doarmă).
De Ivani ieşind din pădure cu urși, furci și topoare, de lucruri neştiute, de condus noaptea, când eu mi-am jurat în barbă că NU voi conduce motorul noaptea… Spaima lipicioasă, carnea strânsă pe mine şi adrenalina bubuind în urechi mă trezesc brusc. Prietenul meu merge în faţă şi e fosforescent din cap până în picioare, măcar nu-l pierd.
După vreo trei opriri destul de dificile să întrebăm la ceva ce seamănă a moteluri dacă n-au camere (N-au.) ne dăm seama că singura opţiune e tot înainte, până în primul oraş care apare pe hartă la peste 100 de kilometri față de unde eram.
Distanţa asta mi se pare cât un deşert. Cât Antarctica, cât cea mai îngrozitor de lungă distanţă pe care ţi-o poţi închipui. Dar trebuie să ajungem acolo, de oprit nu se poate.
Lunga ieşire din noapte către zi
La o benzinărie cer să oprim. Sunt sfârşită, gata, mai am un pic şi cred că m-apucă plânsul după… mama? Mami? Nu ştiu, nu mai merge niciun neuron.
Trebuie să bem o cafea, să mâncăm ceva, nu se mai poate.
Înăuntru doar noi şi casiera, dar de bine de rău benzinăria de aici măcar e aprovizionată şi putem să stăm şi înăuntru să ne mai încălzim. Luăm nişte croissante şi ceva de ronţăit, n-au altă mâncare. Nişte hărţi cu zona, că poate sunt bune, două cafele şi nu mai ştiu ce. La casă însă, nimic nu merge. Ruble evident nu avem că nu ne-am luat de la bişniţarii care mişunau în vamă.
Cardurile nu vor niciunul, cred că în total am încercat 4 sau 5 de la amândoi. Nu îmi vine să cred: trebuie să punem totul la loc pe raft, n-apucasem să desfacem nimic. Casiera, săraca, apucase să ne scoată cafelele de la automat.
Ne face cinste.
Habar n-am, să râd sau să plâng?!
Afară o geană roşie începe să crape o despărţitură între beznă şi pământ. Cred că asta m-a energizat mai mult decât cafeaua.
Aha, se va lumina. Ajungem noi în primul oraş ăla.
Mulţumim pentru cafele, punem iar hainele în spinare şi pe cai!
Nu aşa mi-am imaginat prima zi de mers prin Rusia. Nu la patru dimineaţa ieşind dintr-o vamă îngrozitoare, nu fără să dorm, nu în halul de speriată şi obosită în care ajunsesem.
Măcar acum va fi lumină.
Va fi bine.
Morala? Ştiu că există o morală undeva. Să nu te gândeşti să treci o asemenea vamă noaptea? Şi în niciun caz, nu pe motor? (recomand doar ziua). Să verific înainte dacă am unde dormi noaptea? Să cred în steaua mea norocoasă şi în orice m-o fi adus în siguranţă la lumină după o asemenea noapte? Să fiu mai precaută? Habar n-am, o fi o morală, poate o știi tu, eu nu. Eu am obosit, am ajuns în Rusia şi aş vrea să dorm.
Disclaimer: din motive lesne de înțeles, poze fix de la aventura asta n-am. Am pus câteva din Rusia rurală, de pe drum, de-un optimism care n-are nicio legătură cu povestea noastră.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
