Te-am lăsat în Moldova. Hurducăind prin gropi, căutând graniţa cu Ucraina.
A trecut ceva vreme de atunci, dar îmi trebuia nişte timp între momentul când mi-a îngheţat sufletul în mine de spaimă şi cel când pot să fac haz de necaz. Nu?
Să purcedem la drum, e cale lungă, să ne-ajungă până nimerim la destinaţie. Vezi mneata? E ca în filmele celea când eroul principal e bătrân şi-ţi povesteşte din tinereţe: ştii deja că a scăpat cu bine…
Revenind la Moldova noastră… A lor. A nepoţilor lor. A nepoţilor ruşilor… Pardon, să nu cobesc. Căutam ieşirea către Soroca. Ţi-am zis poate că la turul ăsta m-am lăsat pe mâna prietenului care plănuise totul: traseu, vămi, câte zile călare ne trebuie, etc. Aşa că omul a zis că ieşim pe acolo, pe acolo e pod.
Bun.
Ne îndreptăm hotărât către Soroca, drumul destul de semnalizat. Ne-am împrietenit într-o benzinărie cu un Bogdan, era de treabă. Ne-a întrebat pe unde ne ducem şi că, dacă avem probleme în Rusia să-l sunăm, are el nişte prieteni care ne pot ajuta cu cazare sau cu ce-am mai avea nevoie. Oameni prietenoşi peste tot.
Din benzinăria cu pricina am cumpărat măzărele pentru prieteni. Uhm… Măzărică? Un fel de snack din mazăre uscată, cu usturoi. Uşor sinistru şi tare ca măselele.
Bem o cafea proastă de dozator, o apă ieftină, tot din banii găsiţi pe jos şi hai, pe cai!
Drumul, aşa amărât, peticit şi vălurit, continuă printre maşini vechi, sate răzleţe, coline, apoi semnul de Soroca arată stânga. Fac stânga, voioasă, cânt în cască, sunt pregătită pentru aventu… stai. Stai aşa un pic.
Fără nicio avertizare, cerurile nu se despică, drumul n-are semnalizare, nici atenţionare, niciun semn divin… oroare! Cred că de groază am scris în versuri. Asfaltul meu, peticit şi amărât, aşa cum era el, dispare. Sunt într-un soi de şanţ, plin cu pietriş bătătorit, care continuă cât văd cu ochii. Strâng din ce pot,dinţi, ochi, fese şi continui după cum am învăţat (vorba vine învăţat, am recunoscut deja că nu ştiu să merg pe suprafeţe mişcătoare). Repet ca o mantră:
– Mâinile relaxate pe ghidon. Mâini relaxate.
– Mobra strânsă ferm între coapse. Mobră strânsă.
– Accelerez uşor, mobra turată. Accelerez.
– Respir calm. Respir.
Mi-e greu şi să-mi amintesc teama cu care mergeam pe drum. Care, bineînţeles, n-a fost nimic pe lângă în ce hiperventilaţie m-am trezit când pietrişul s-a transformat în pietre-pietricele-pietroaie, de-acelea care se mişcă independent una de alta şi care de-abia aşteaptă să fie tasate şi transformate în bază pentru asfalt, sau, după caz, capcană pentru motociclişti nepricepuţi.
Întru exemplificare, două poze dintr-o cu totul şi cu totul altă plimbare, cu deznodământ deloc surprinzător.
Repet mantra:
– Mobra strânsă… ce strânsură frăţică, mai aveam un pic şi-o aspiram pe cur de concentrare!
– Mâinile încleştate pe ghidon… cum era? Parcă nu era aşa… Nu mai contează, nu dau drumul la nimic! Şi cu dinţii, scoşi din cască, mă ţin de ghidon, cu un fel de guriţă d-aia din Alien.
– Să accelerez? Serios?? Cu pietrele astea care sar în toate direcţiile?! Complet contraindicat, oare nu mai bine merg mai încet? Dacă trebuie să pun frână? Eu nu pun nicio frână aici, aşa am căzut şi data trecută!
– Să respir??? Cine dracu mai are timp? Respir pe ochi, fac bulbuci la colţul ochilor de atâta respiraţie, strâng din dinţi (ăia de pe ghidon), nici p-acolo nu intră aer! Sunt albastră ca mobra, dar cine mai are timp de respirat?
Merg printr-un şanţ, un şleau, de fapt, săpat de maşinile care au trecut înainte printre pietrele mişcătoare. Mi-am ales şleaul din dreapta şi cum ar veni sunt cam cu capul în crengile de pe marginea drumului. Nu ies din el, nu cârmesc, sunt un tramvai pe şine. Tramvai care strânge din fese, dar mă rog, măcar reuşim să stăm şi eu şi mobră într-o poziţie corect verticală, cu partea cauciucată în jos.
Apare asfaltul, gata! Tot coşmarul meu s-a terminat. Tremur, vreau să piş un pic ochii că m-am speriat, mno, ca fetele. De fapt, m-am speriat cu gândul la ce urmează. Dacă aşa fu un petec de Moldovă, ce să zic de Ucraina? Dar Rusia, Rusia cum o fi?!
Apare şi amicul lângă mine, mă bate voiniceşte pe spate:
– Te-ai descurcat minunat!
Încerc să nu-i dizloc mâna din umăr, numai zguduială nu-mi mai trebuie acum. Îmi scot cu un “flop” mobra din cur şi, proaspătă ca o lăcrămioară, decid că sunt în stare să continui. Plecăm, iar porţiunea de asfalt a mai ţinut vreo 5 centimeri. Mă rog, mai mult, că de unde ne oprisem şi credeam că mi s-a terminat calvarul, nu vedeam că mai urmează un petec de pietre.
O iau de la cap, aceleaşi spasme şi spaime, până în momentul în care mă găsesc într-o curbă, cu ceva maşină de depăşit şi o porţiune şi mai înşelătoare de pietre aşternută în faţa mea. M-am oprit brusc, pe o suprafaţă mai tare şi-am deliberat dacă are sens să continui sau mă duc naibii acasă cu coadă şi mobră între picioare şi mă fac de poveste definitiv.
Hotărâm că aşa nu se mai poate. Mobra cealaltă, mult mai destoincă decât mine, pleacă în recunoaştere să vadă cât mai durează nenorocirea. Eu, transpirată şi amărâtă, rămân lângă a mea.
Vine un domn, rotund la mijloc şi ţuguiat la cap (avea pălărie). De treabă domnul gros, îmi spune că mai sunt maxim 300 de metri până la adevăratul şi neîntreruptul asfalt. Înainte de asta, mă întreabă uşor nedumerit, neînţelegând ce fac eu, prinţesă ciufulită şi deranjată de prea multe boabe de mazăre în mijlocul drumului de piatră:
– Aţi prăpădit drumul?
Eu?? Eu l-am prăpădit? Era aşa prăpădit când am ajuns…
O colegă moldoveancă de pe unde se agaţă harta în cui, din Dărăbani, mi-a zis că la ei se foloseşte prăpădit cu sensul de rătăcit.
Ok, deci mai am 300 de metri. Încalec, iau curba, văd ce-i în faţă, descalec, blestem. Înainte se ridică o costişă de deal, toată numai pământ, de lăţime nu mai mare de o maşină jumătate. Vorbind de maşini, se tot scurgeau din deal una după alta, ba rabe, ba lăzi, ba… eu nu trec pe-acolo!
Facem un plan de bătaie:
Mobra 1 pleacă pe deal, cu mine pasager. Eu păzesc mobra 1 şi bagajele cât pilotul 1 se duce să culeagă mobra 2 din vale, şi continuăm în sfârşit pe asfaltul ferm, dur, serios, nemişcat.
Perfect. Urcăm. Eu stau. Prietenul coboară.
Cât coboară el, vine alt nene, aceeaşi constituţie ca primul, cu mirosul de vin un pic mai accentuat. Nedumerit şi el, se holbează la protecţia mea de coloană. O ciocăne, sănătos (eu eram îmbrăcată în ea, deci mă zguduie oleacă şi ăsta, că nu-mi ajunsese cât m-am zdruncinat pe drum) şi întreabă, contrariat şi şugubăţ:
– Ce-i aista?! Crocodil?!
După care am mai avut o conversaţie cu un alt reprezentant al satului să explic de ce eu nu urc panta cu mobra. Am dat vina pe cauciucuri, că nu-s de teren. El mi-a arătat rola de la compactor: uite, asta e linsă şi tot urcă dealul. Eu insistam că e de la cauciuc, nu de la nepricepere… când apare şi prietenul meu.
Pe jos. Transpirat, că tocmai urcase tot dealul. Pe jos. Încercând să-mi dau seama ce e în neregulă, mă îndrept către el. Din mers, simt clincăitul cristalin al cheilor mele agăţate de gât. Cheile de la mobra din vale.
Cumva, incredibil, am reuşit să plecăm de acolo. Să ne găsim şi vama după vreo două-trei rătăceli. Pe asfalt, slavă autorităţilor locale.
În vamă, facem formalităţile, mult mai simplu decât la intrare, şi ne proptim în…
Mal.
Ar fi trebuit, nu-i aşa, să trecem Nistrul ca să ajungem în Ucraina.
Ziceam ceva de un pod?
N-avem.
Fac inventarul: Pod n-avem deci. Avem în schimb: un debarcader – ponton care se mişcă la fiecare adiere de vânt care încreţeşte apa. Un bac, în zare, pe malul celălalt.
O epavă.
Un moldovean care aştepta să treaca vama, pieton, se întinde la vorbă cu noi cât timp bacul din zare încarcă nişte maşini. Multe. Unele atât de umplute cu cine ştie ce-or aduce din Ucraina că ating cu fundul de pământ. Îmi vine o idee să-l întreb pe băiatul din vamă dacă peste râu se mai vorbeşte română. Ştiam de pe la noi că la bulgari, la sârbi, tot mai schimbi două-trei vorbe în limba natală, deci dacă sunt întrebări referitoare la acte, ne descurcăm.
– Aaa, română? Nuu, dânşii vorbesc pe kaholeză de-a lor şi poate mai contactează aşa puţină engleză…
Iar mă nedumereşte dulcele grai moldoviniesc…
A durat cam două vieţi să ajungă bacul. Am avut urmaşi, am avut o casă cu grădină şi flori, au făcut copiii mei nepoţi până a venit bacul. Au trecut vreo trei reîncarnări peste mine până a ajuns bacul pe malul nostru.
În sfârşit, debarcă toate maşinile încărcate, stă gol şi (ne)primitor la mal. Cu sufletul strâns, fac un hop şi mă sui pe el. Facem poze clandestine la vama ucrainiană şi de-abia aşteptăm să ne suim din nou în şa. Am lăsat greutăţile în urmă.
Ne mai învârtim de două-trei ori, şi hai, nu pornim? Un om cu un băţ lung în mână ne întrebă ceva. Înţeleg absolut tot, toate cuvintele (doar erau româneşti), mai puţin exact subiectul întrebării până se milostiveşte de noi şi ne întreabă cu un cuvânt pe care îl recunosc:
– Vă grăbiţi?
– Păi da, ştiţi, avem drum lung.
– A, păi nu pleacă acum.
Bacul. Ăla de făcuse două mii de ani să traverseze un râu, ăla nu pleacă acum. Suntem încă în Moldova, cu formalităţile de ieşire din ţară făcute, nu putem nici înainte, nici înapoi.
Va urma.
Te las pe malul Nistrului cu vaca asta de-aici până vine continuarea.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
