Călătorie în Colinele Transilvaniei (3): Alma Vii şi o lecţie de viaţă de la cărbunari

Azi vreau să merg să aflu cum se face cărbunele şi cum trăiesc doi oameni harnici din asta, departe de sat, departe de lume, de familie, de copii. Aş merge cu bicicleta, dar mi se spune că e imposibil, drumul e cu şleauri adânci pline cu noroi, pe acolo trec tirurile grele încărcate cu lemn şi nimeni nu repară nimic niciodată. Cea mai bună modalitate de a ajunge e cu căruţa. Un localnic, Iliuţă, vine să mă conducă la cărbunari. Pe drum înţeleg ce mi se spunea, e chiar impracticabil, uneori am senzaţia că se va rupe căruţa fragilă sub mine. Aflu că familia de cărbunari şi-a stricat câteva maşini pe acest drum, normal, n-au avut bani de un 4×4 care să facă faţă la aşa o provocare.

Caleașca :)
Caleașca 🙂
Drumul
Drumul

În cele din urmă ajungem, întregi. Zoltan îmi întinde o mână mare şi aspră şi îmi zâmbeşte cu nişte ochi foarte albaştri. Îmi spune, cu un accent unguresc, că nu e prea vorbăreţ şi că cel mai bine e să discut cu soţia lui, Violeta. Apare imediat şi ea, din casa lor improvizată într-un vagon metalic, încercând cu o cochetărie firească să-şi îndrepte hainele şi să-şi aşeze mai bine baticul de pe cap. Rămân interzisă în faţa altei perechi de ochi albaştri. Zâmbetul ei e la fel de cald dezvăluie dinţi albi, frumoşi. Doar cenuşa intrată în piele, ale cărei urme se văd la o privire atentă, trădează meseria foarte grea pe care această femeie a ales-o.

Alma-Vii-carbunari-0738

Formele rotunde din jur, unele din lemn, altele ce par din cenuşă ce fumegă, mă duc cu gândul la ritualuri păgâne, nicidecum la o muncă în urma căreia saci întregi iau drumul comercializării, în România şi nu numai. Ca să încep de undeva, îi spun că nu am mai văzut niciodată aşa ceva şi o rog să îmi explice cum se face cărbunele. Violeta se transformă din manganizator în cel mai bun profesor. Îmi explică foarte clar şi frumos cum mai întâi se clădesc lemnele, pe 4 rânduri în picioare, ca într-o piramidă.  Fiecare bucată de lemn are câte 1 m şi fiecare se așază, cu grijă, la locul lui. Apoi totul se acoperă cu paie şi peste paie se pune pământ ars. Pe jos se păstrează o deschidere prin care se aprind apoi lemnele, folosind un alt băţ lung. Conul rezultat se cheamă bocşă. Violeta mă invită să mă caţăr în vârf, să-mi arate gaura de sus, prin care mai intră aer. E nevoie de mai multe aerisiri, dar chiar şi aşa uneori bocşele pot să bubuie. Devin ca un vulcan, nici pompierii nu le pot stinge. Observ că pe măsură ce arde, bocşa scade în înălţime şi, când nu mai scoate fum, îmi arată cum cureţi suprafaţa de mizerii şi începi să extragi cărbunii, cu o greblă.

Alma-Vii-carbunari-0703

Alma-Vii-carbunari-0704

Alma-Vii-carbunari-0739

Alma-Vii-carbunari-0707

Alma-Vii-carbunari-0706

Alma-Vii-carbunari-0727

Alma-Vii-carbunari-0719

Alma-Vii-carbunari-0715

Alma-Vii-carbunari-0712

Alma-Vii-carbunari-0729

Dintr-o bocşă rezultă 17 tone de cărbuni. Durează aproape o lună: o săptămână ca să aduni lemnele, două cât arde, restul până cureţi şi scoţi cărbunele. Violeta îşi laudă în mod repetat patronul şi îmi spune că şi el, la rândul lui, e foarte mulţumit de munca lor. Mă uit în jur şi mă întreb, dacă tot e aşa de mulţumit, de ce nu-i ajută să aibă o casă mai normală sau măcar o rulotă mai bună în care să trăiască. Stau într-un vagon de metal, cu un pat mare în fund, încă unul mai mic pentru când vin copiii, o mică sobiţă şi cam asta e tot. Bucătăria improvizată, acoperită cu o folie de plastic, e afară. Şi-au făcut grădină şi acolo rodesc de toate: morcov, varză, castraveţi, ceapă, cartofi. Au mai crescut chiar şi câte un porc. Nu au curent şi nu pot păstra alimentele la rece. Cel mai apropiat sat e Alma Vii, dar acolo e greu de ajuns și scump să mergi la cumpărături, tot mai bine e la Mediaş, de unde oricum nu pot aduce prea mult.

Alma-Vii-carbunari-0705

Aşa trăiesc de 8 ani, pe orice vreme, văzându-şi rar copiii care stau cu bunicii, la Iacobeni. Au două fete, una de 11, cealaltă de 15 ani. Ochii Violetei strălucesc între fericire când vorbeşte de vizitele fetelor şi tristeţe, atunci când îşi reproşează că nu a putut sta mai mult cu ele. Cea mică iubeşte pădurea şi pare fascinată de munca părinţilor ei. Cea mare insistă ca ei să-şi găsească altceva de lucru, reproşându-le că trăiesc aşa cum trăiesc. Dar Violeta şi Zoltan sunt fericiţi în sălbăticia de acolo, atât cât se poate. Sunt liberi, îşi fac programul cum vor, nu-i întreabă nimeni de ce stau când stau. E un mod de viaţă greu, dar independent, pe care l-au ales conştient. Asta nu înseamnă că nu-şi câştigă libertatea muncind pe rupte.

Alma-Vii-carbunari-0744

Violeta a făcut doar 8 clase, vorbeşte frumos şi are un zâmbet senin. Mă uit la ea şi nu-mi vine să cred, ar fi putut fi o femeie frumoasă într-un job mult mai uşor. Şi cine ar mai face munca asta? Se întreabă ea, râzând. Fiecare om se naşte cu o pasiune, nu toţi suntem doctori, mai adaugă. Cu doar o zi în urmă, un director de şcoală îmi spunea ceva asemănător, legat de pasiunea şi dedicarea cu care îţi poţi face meseria, oriunde ai fi. Interesantă asociere şi coincidenţă.

Alma-Vii-carbunari-0732

Pe de altă parte Violeta e curioasă, ar vrea să vadă lumea, să plece şi ei într-o zi într-o excursie, cu familia şi cu maşina lor personală. Dar nu pot lipsi mai mult de o săptămână de la muncă, cine să se ocupe de cărbuni? Dacă laşi pe cineva care nu se pricepe, poate fi foarte periculos. Aşa că tot amână şi tot spun că anul acesta nu, poate la anul. Au şi realizări. Şi-au cumpărat teren în Iacobeni şi şi-au ridicat casă acolo, trecând prin aventurile legislative de rigoare. Şi-au făcut ditamai casa, cu etaj, îmi spune Iliuţă, cel care m-a adus cu căruţa acolo, din Alma Vii.

M-a furat conversaţia şi nu am făcut prea multe poze. Speram să-i fi prins la lucru, dar ei m-au tratat ca pe un musafir și mi-au acordat toată atenția. Violeta îmi povesteşte cum a fost la filmările unei televiziuni din Franţa şi nu se simte deloc confortabil să o surprind aşa, în haine mai ponosite şi cu baticul pe cap. Deşi sunt atât de deschişi şi liberi, nu vreau să le invadez viaţa cu aparatul meu de fotografiat. Aşa că mă mulţumesc cu cât am surprins, cu povestea lor şi cu o lecţie de viaţă care mă pune pe gânduri.

Nu ştiu dacă ai putea trăi vreodată cu atât de puţin şi atât de departe de civilizaţie, în fum şi muncă grea, dar m-aş bucura să te văd savurând libertatea şi zâmbind ca Violeta. Gândeşte-te la aceşti doi oameni când suferi că nu poţi pleca în nu ştiu ce insulă exotică sau când crezi că viaţa ta nu va fi la fel fără acea pereche de pantofi lila. Gândeşte-te că dacă Violeta poate face cărbuni de 8 ani, în asemenea condiţii şi pe orice temperatură sau vreme, fără să-şi piardă pasiunea, cu siguranţă că şi tu poţi face ceva ce-ţi place. Orice.


Notă: Poţi să îi vezi şi în filmul de mai jos, creat de Mihai Eminescu Trust. În acesta, numele lor este Tibi şi Violeta, dar eu îmi amintesc destul de clar că am discutat cu Zoltan şi Violeta. Dacă am greşit, îmi cer scuze şi dau vina pe Shakespeare: „ce este un nume?”


Episoade anterioare:

Alma Vii, pictura, poezia şi speranţa

Alma Vii şi plimbări cu bicicleta în împrejurimi

 

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.